Geneza unei relatii de violenta

Ce mult mi-as dori sa se faca o scoala de vara la care sa poata veni tinerii de pe la 16 ani in sus .
Ei, la scoala aceasta ( sustinuta din fonduri nerambursabile , donatii, taxe , etc) imi inchipui ca pe grupuri de 4-5 tineri sub indrumarea unor psihologi se pot deprinde mai multe deprinderi pentru potentiale relatii armonioase , se pot decanta diverse conflicte care vin din copilarie pot fi prezentate cateva instrumente necesare pentru traiul in comun intr-o familie cat de cat organizata .
Cred ca un astfel de curs te-ar putea scutii de multa energie risipita in tinerete, poate chiar de traume majore , ani din viata risipiti doar in incercarea de a te maturiza frumos .
Uite , eu am o fetita de 8 ani , un car de probleme nerezolvate si de fapt imi dau seama ca aproape toata lumea se confrunta cu aceste lucruri ( mai mult sau mai putin ). Si mi-a venit aceasta idee cu scoala de vara , si daca m-ati intreba as putea sa va dau multe detalii despre cum cred eu ca ar trebui sa arate aceasta scoala .
Este o energie fantastica care se iroseste atunci cand incerci sa-ti educi copilul , fara a deveni violent fata de el , mai ales atunci cand ai fost crescut / educat intr-un mediu violent .

Nu mi-a placut niciodata,chiar atunci cand am recurs la ea,dupa un timp m-am simtit foarte dezgustata de mine si parca nu corespunde principiilor pe care le am...dar eu am un frate mai mic cu un an decat mine si in copilarie ne bateam/paruiam/zgariam de multe ori,ne jigneam si ne scuipam pornind de la chestii marunte.

Daca as fi avut o sora ar fi fost altfel. Eu fiind sora mai mare ii pretindeam ascultare,iar el fiind baiat era mai impulsiv (si este) si incapatanat...desi cand era si mai mic ma copia si ii cerea bunicii (care ne-a ingrijit si supravegheat mai mult decat parintii pana la 7 ani) sa-l imbrace tot in fustite ca si pe mine...deh...

Ne-am incaierat ca chiorii pana la o anumita varsta-cam pe la gimanziu ,apoi numai in situatii extreme cand poate eu nemaisuportandu-i cuvintele urate i-am mai ars cate una,iar el a ripostat fireste iar eu am ajuns sa regret conflictul la care si eu am contribuit...

In relatia cu parintii ma doare si acum la 24 de ani atitudinea lor dezaprobatoare la multe chestii si tot nu suport sa fac prea multe concesii (si intre ei au existat si vor mai exista poate scene de violenta,de care mama este si ea vinovata din cauza reprosurilor pe care nu se abtine sa le faca tatei in momente cheie)...nu pot sa le zic dumneata chiar daca intre noi sunt peste 30 de ani si de multe ori as vrea ca ei sa ma asculte pe mine cand vin cu cele mai bune idei (tata chiar imi zice : ai naiba parinti care nu asculta de copii si pe undeva stiu ca are dreptate)....

chiar uneori imi pare rau ca ne-am format atat de impulsivi si devenim atat de usor agresivi,eu si fratele meu...stiu ca este si mostenita chestia ,dar desi imi iubesc parintii pentru ca m-au lasat sa cres/traiesc cu o senzatie de libertate ,uneori mi-ar fi placut sa se impuna si sa le pese mai mult de toate evenimentele importante din viata mea de pana acum...au avut si nu au avut incredere in mine si am ajuns sa iau multe decizii gresite si daorita faprului ca eu m-am simtit responsabila inca de la o varsta frageda pentru fratele meu (am ramas singura cu el de la 14 pana la 21 de ani ) dar pentru unele probleme ale lor si ale bunicilor...btw la un teste de personalitate mi-a iesit ca am varsta sentimentala 12 si cea psihologica 40...si pe undeva asa este,decand nu am mai stat in permanenta cu mama (7-14 ani) parca nu m-am mai dezvoltat atat de frumos ,doar am incercat sa ma adaptez cat mai bine la obligatiile de avea note bune la scoala si de ai face mancare si curatenie si ajuta la scoala pe fratele meu...de la 21 de ani am grija de tata cam bolnav si pentru mine nu prea am timp cum aveam cu mama langa mine,care la randul ei are grija de tatal ei...oricum e greu pentru toti pentru ca nu suntem/putem fi uniti...