Terapia traumei la copii

Terapia traumei la copii
de Razvan Pleteriu

Reflectiile asupra terapiei ar trebui sa porneasca de la modul in care aceasta poate sta la dispozitie ajutand mediul inconjurator de rudenie si vecinatate (inclusiv gradinita si scoala). Daca, la fel ca si in traumele de relatie, parintii sunt ei insisi persoanele traumatogene sau ei sunt la randul lor traumatizati, si-au pierdut viata, de exemplu, (in conditiile unei catastrofe naturale sau in razboi), atunci trebuie sa fie construit mai intai un mediu inconjurator de ajutor, de incredere.

Sarcina terapeutica consta intr-un proces terapeutic adesea indelungat in care copilului ii devine posibil sa elaboreze si sa integreze experienta traumatica invaziva, intra-atat incat sa nu fie fixat prin trauma nici un pas inapoi in dezvoltare, ci sa poata fi dominate sarcinile de dezvoltare specifice fazelor. Terapia ar trebui mai ales sa contribuie la sustinerea mecanismelor de elaborare tipice varstei copiilor. O simpla confruntare cu realitatea este mai degraba nociva. Copilul trebuie sa fie mai curand ajutat sa integreze noi modele interne ale lumii, adica trebuie sa se realizeze o integrare in imaginea lumii specific copilareasca.

O functie importanta o are aici jocul traumatic, in care copiii retraiesc experienta traumatica in cantitati autodozate si cauta iesiri in viata lor fantasmatica. Ei exprima astfel adesea o serie de fantasme de interventie. Aceste modifica, de exemplu, evenimentele care preceda trauma, intrerup desfasurarea actiunii traumatice, anuleaza sfarsitul mortal sau leziunile. In jocul posttraumatic pot sa fie probate strategiile traumacompensatorii, care intra mai tarziu in schemele traumacompensatorii. Acum are loc un pas important de dezvoltare, cand dintr-o experienta groaznica devine un joc groaznic.

Pentru toate acestea, terapia ar trebui sa ofere un cadru sigur, protector in care se poate desfasura fantezia creatoare a copiilor. Psihoterapeutul ar trebui sa sustina solutiile creative specifice varstei care sunt potrivite pentru a-i reda copilului un sentiment de control asupra lumii sale inconjuratoare si increderea in lumea adultilor. Pentru a micsora sau chiar a impiedica ruptura intre identitatea pretraumatica si cea posttraumatica, terapia ar trebui sa se lege de experientele pretraumatice pozitive (de relatie) ale copilului.