Pacientul imposibil de analizat - portret clinic

Pacientul imposibil de analizat - portret clinic
de Razvan Pleteriu

Articolul de fata se bazeaza pe descrierile facute de psihanalista Joyce McDougall si isi propune sa schiteze un anumit gen de pacient pe care noi, psihoterapeutii, il putem intalni in practica noastra si care, dupa cum vom vedea, ne poate pune in fata unor importante dificultati ce tin de procesul terapeutic.

Acest tip de pacient este bine intentionat, plin de bunavointa, se simte imediat in largul lui in situatia terapeutica, accepta fara dificultati protocolul sedintelor, Nu lipseste de la nici o sedinta, nu intarzie, umple tacerile cu un discurs clar si fluent si plateste la timp dupa fiecare sedinta. Si atat.

Dupa cateva saptamani in care l-ai ascultat, constati ca nu se intampla nimic nou, nici in discursul lui, nici intre el si tine. Nu este exprimata nici o stare emotionala transferentiala; amintirile din copilarie, care nu lipsesc, raman totusi incremenite, nelegate in vreun fel de prezent, lipsite de afect. Prefera sa vorbeasca despre evenimentele actuale, coloratura afectiva nu este nuantata nici de angoasa, nici de depresie. Defel tandru in relatii, este, dimpotriva, de multe ori furios pe unul sau pe altul; dar rareori i se intampla sa se vada pe el. Totusi, nu este nici pe departe fericit sau satisfacut de viata pe care o duce. Si cu toata asiduitatea de care da dovada – si a terapeutului – procesul terapeutic nu se declanseaza.

De ramarcat ca acest pacient nu seamana cu “neanalizabilii” clasici: cei care nu suporta frustrarea impusa de protocolul terapiei si care o iau la fuga la primele semne de stari emotionale transferentiale; cei care trec la actings, uneori dezastroase pentru ei insisi sau pentru anturajul lor; sau cei care pierd contactul cu realitatea, care se refugiaza in delir.Dimpotriva, toti acesti pacienti sunt zguduiti de impactul relatiei terapeutice.

Pacientii carora incercam sa le schitam portretul clinic accepta perfect situatia terapeutica, nu par sa-i remarce latura frustranta, nu se desprind catusi de putin de realitate si nu trec la act nici in interiorul sedintei, nici in exteriorul ei (doar daca nu consideram ca toata viata lor este un vast acting). Este de remarcat ca ei nu prezinta nici aceasta forma privilegiata de trecere la act in corp care este somatizarea.