Alexandra Ghiran's blog

Din intamplare, primul meu post pe blog din acest an il scriu intr-o zi de marti 13. Tot din intamplare, am ajuns sa ma implic intr-un proiect care mi se pare deosebit si interesant, al organizatiei Exista viata dupa doliu. Sunt entuziasmata si incantata sa fiu naratoarea unui club de lectura organizat in Constanta, pe tema "frica de schimbare-arta de a pierde".

Am cateodata senzatia ca sunt prizoniera propriei mele minti. Ca ma invart in cercurile inchise ale unor procese cognitive repetitive. Si acest fapt se rasfrange bineinteles in alegerile pe care le fac, in modul in care imi petrec timpul. De multe ori nici nu imi dau seama de asta, decat atunci cand ajung in afara lor si le privesc din alt punct.

Astazi am avut oportunitatea de a savura o cafea cu o persoana foarte diferita de persoanele cu care interactionez deobicei. O intamplare pe care am lasat-o sa se intample de aceasta data.

De cand eram foarte mica am constientizat ca sunt diferita. Am observat de mult timp ca sunt atrasa de lucruri..ciudate, deosebite..deviante. Un fapt inexplicabil pentru mine, am crescut intr-o familie echilibrata, am avut dintotdeauna sprijin si intelegere din partea familiei. Si totusi, de cand ma stiu, am constat ca exista in mine o atractie pentru oameni, povesti si experiente negative, distructive.

Formarea profesionala si dezvoltarea personala sunt doua procese inseparabile in devenirea unui psihoterapeut. Pentru mine este fascinant si minunat modul in care aceste doua aspecte se impletesc..Cum simplul fapt de a asculta discursul altui psihoterapeut produce schimbari in mine, cum un joc de rol de cateva minute imi poate insufla trairi, emotii profunde..cum ceva ce poate parea copilaresc sau chiar prostesc devine o experienta serioasa atunci cand ma angajez cu toata fiinta mea in ceea ce se intampla.

De fiecare data cand aud (sau citesc) aceste cuvinte cu referire la mine "ai dreptate" simt o placuta satisfactie..E atat de placut ca altcineva sa-mi valideze, sa-mi sustina, sa-mi intareasca punctul de vedere. La fel de placut e uneori si sa spun "tu nu ai dreptate".

Mi-am adus aminte in aceasta seara de o carte pe care am citit-o de mult, tare de mult...in contextul timpului meu subiectiv. Defapt este prima carte ce are legatura cu psihologia, psihoterapia, dezvoltare personala pe care am citit-o. Prima carte scrisa de un psiholog. Timothy Miller, "Bucura-te de ceea ce ai". Este si singurul "ghid practic" de dezvoltare personala pe care l-am citit.

Pana azi, pentru mine cumparaturile, "shopping-ul" nu au avut niciodata vreo valenta terapeutica..din contra, de multe ori au fost o sursa de stres. Ma simteam ca venita de pe alta planeta cand alte colege, fete/femei vorbeau despre asa ceva. Sau cand mai nimeream cate o emisiune TV care dincolo de interesele comerciale/publicitare accentuau importanta hainelor in contextul dezvoltarii personale, al afirmarii feminitatii. Azi ma simt nevoita sa recunosc ca am intrat si eu "in turma", ca nu mai sunt asa speciala sau deosebita..am gustat si eu din shopping-therapy.

De foarte multe ori pana acum am privit blocajele ca fiind negative, de nedorit..in seara aceasta, in ora de resurse am descoperit un alt mod de a privii blocajele. Cel putin unele dintre ele.

Discrepanta dintre ceea ce stiu (teoria) si ceea ce fac (practica) inca ma macina. Ceea ce invat, gandesc, rationez (teoria) se petrece de multe ori intr-un ritm mai rapid fata de ceea ce traiesc, simt (practica). Ca si cum un calaret se grabeste atat de mult incat se apleaca in fata, nerabdator sa ajunga undeva, se dezechilbreaza si cade de pe cal. Am patit-o si invers insa, calul sa fie cel grabit iar calaretul dezorientat, speriat, sa ajunga tot in situatia de a cadea.

Mergand in autobuz acum cateva zile, am observat langa mine o fata care tinea in mana o invitatie/bilet de intrare/fluturas pentru un recital de chitara. Imi place mult chitara, de aceea mi-a si atras atentia faptul ca nu am stiut nimic despre acest eveniment..

Eram oarecum trista ca nu am participat. Ma gandeam ca probabil nu mi-as fi permis oricum sa platesc biletul si m'am intristat din nou. Apoi gandurile m-au purtat spre chitara mea de acasa, nebagata in seama de ani de zile, si m'am intristat si mai mult.