Teoria si Practica

eseori aud si vad in jur (si in mine) disocieri intre teorie si practica.. intre socoteala de a acasa si cea din targ. Ma tot gandesc la acesta situatie, cum si de ce se intampla ea, ce solutii ar putea fi gasite..

Exemplul clasic este cel al bicicletei, poti sa intelegi teoretic toti factorii si variabilele implicate dar pana nu incerci, pana nu experimentezi pe pielea ta mersul pe bicicleta (sa practici) nu vei putea sa folosesti acest mijloc de transport.

O solutie ar fi astfel sa iti asumi riscurile de a cadea, de a te rani, chiar riscul de a deveni bun in aceasta activitate, sa faci efectiv ceva. Riscurile implica frica, ce poate fi constructiva daca se transforma in curajul de a incerca, sau paralizanta daca e folosita pentru amanare, evitare...

Pentru mine insa, necesitatea practicarii, asumarii riscurilor etc. pot deveni ele insele ceva ce stiu in teorie...dar nu practic. Cred ca e ceva cu teoria in sine, sau mai degraba cu modul in care ma raportez eu la teorie. Poate are legatura si cu sistemul de invatamant, societatea sau cultura in care m'am "format" si ma "formez", prin modul in care mi-a fost prezentata teoria

Percep unele adevaruri, idei teoretice ca fiind aflate undeva la o anumita distanta de mine, le pot vedea dar nu le pot atinge...ca fiind imperative dictate de o anumita autoritate (stiintifica uneori)ce se pot exprima sub forma "stiu ca trebuie sa..", "stiu ca nu e bine sa, dar.." etc.
Reactia mea naturala (si cred si a altor oameni) la autoritate, imperative si "trebuie" e in general una de revolta..imi place sa fiu rebela, si poate ma simt mai unica atunci cand ma opun cadrului teoretic. Opozitia poate stimula creativitatea, in sensul ca este posibil sa gasesc solutii personale, diferite de cele cunoscute deja, teoretice..sau ma poate bloca intr-un cerc vicios

Un alt punct de vedere ar fi cel pragmatic..scopuri, mijloace..Stiu ca daca "vreau sa" ma simt iubita (un scop), "trebuie sa" ma iubesc in primul rand pe mine (un mijloc, instrument). Am observat insa ca daca acord mai multa atentie scopului, decat instrumentului, mai ales atunci cand nu stiu cum sa'l folosesc, am tendinta de a-l abandona, de a cauta sau utiliza (excesiv chiar) alte mijloace, care s-ar putea sa se dovedeasca a nu fi la fel de eficiente. Urmand exemplul, incerc sa ma fac iubita, sa castig afectiunea celorlati prin diverse "manevre" si "uit" sa ma iubesc pe mine (sa am grija de mine) in tot acest timp..iar nevoia mea ramane neimplinita. As putea transforma "instrumentul", "mijlocul" intr-un scop in sine, mai important decat cel initial, cel putin pentru un timp....un fel de management, planificare..a lua lucrurile pe rand etc.

Unele lucruri par usoare in teorie si dificile in practica..alteori se intampla invers..cred insa ca nu pot stii nimic cu certitudine, pana cand nu incerc