"Simt enorm si vaz monstruos."

Totdeauna mi-au placut aceste cuvinte spuse de Caragiale, pentru ca si eu in felul meu ma regaseam in ele...

Aceste cuvinte au fost folosite cel mai adesea, si inca sunt, pentru a exprima arta poetica, crezul poetic al lui Caragiale. De curand insa am aflat si contextul in care autorul le-a rostit.

Aflat intr-un hotel in Ploiesti, camera invadata de zgomotele de afara, patul plin de "insecte" Caragiale spune:

Imi arde toata pielea; nu pot dormi; sint ametit, nervii iritati- simt enorm si vaz monstruos.

Comentariul criticului unde am citit aceste detalii este ca autorul a spus aceste cuvinte intr-o stare de surescitare si anxietate extreme, nu erau starea lui naturala, si ca poate Caragiale de fel vedea normal, simtea normal si tocmai datorita acestei normalitati a putut sa evidentieze si sa scrie despre malformatiile timpului sau.

Mi-a placut idea si m-a pus pe ganduri... Cel mai adesea ne simtim alienati pentru ca nu ne identificam cu societatea in care traim si ne numim pe noi anormali dar daca, doar daca, normalul suntem noi si aberatia este cea extinsa? Asta pune cumva lucrurile in alta lumina...

Cel mai adesea noi incercam sa ne pliem dupa norma, sa ne integram cu ea, sau cel putin sa o eludam... Ma intreb cum ar fi daca am proiecta normalitatea noastra asupra exteriorului?

E ca si cu depresia, care saraca este atat de blamata, dar de fapt despresia este o sansa uriasa de auto-cunoastere, evident cu conditita sa ai disponibilitatea sa te cunosti si sa nu capitulezi doar pentru ca esti catalogat depresiv.

Daca e sa alegem calea "echilibrului" si a en fiche-ismului erei noastre putem spune ca fiecare preia normalitatea castei in care se desfasoara si sa incheiem subiectul, etc., dar daca avem un simt dezechilibrat al echilibrului ( pentru care eu am o predilecta preferinta personala ) am putea spune ca normalitatea e la fel de relativa ca si realitatea pe care o proiectam si de fapt ea nu exista.

Aparent lumea este dominata de ambiguitate si relativism si cred ca aici apar problemele noastre, cautam ceva in care sa ne ancoram, nu il gasim pentru ca deh ambiguitate alea alea si in consecinta ne regasim in situatia de a nu sti ce sa facem cu noi, unde sa ne plasam.

Parerea mea este ca nu trebuie sa ne plasam nicaieri, cred ca de fapt asta si este definitia spiritului liber. Nice thought, nu?

Sau nu? De gustibus, presupun.