A secat

A secat. Izvorul a secat. S-a pierdut undeva in amalgamul de facturi care trebuie platite, in grija pentru celalalt, in gandurile pentru maine si asa mai departe.

Nimic nu mai inseamna ce insemna. Acum parametrii sunt altii.

Perceptia asupra lumii s-a micsorat, s-a concentrat in jurul unei vieti ce trebuie traite. Visele s-au redus la a avea un trai decent. Capacitatea mintii se reduce la a asimila cat mai multa informatie utila, pe care o poti pune in aplicare in viitorul imediat. Ceea ce ai vrut nu mai are asa mare importanta prioritatile se schimba, se numeste a te maturiza si a te blaza, se numeste a te reduce la perceptia celorlati despre tine, se numeste a iti asuma responsabilitatea propriei vieti.

Sufletul nu imbatraneste niciodata doar oboseste.
Construim poduri de speranta care cu sau fara voia noastra se prabusesc cel mai adesea sub greutatea timpului si a sentimentelor acoperindu-ne de moloz si de tristete.

Unde vrei sa fii? Ne agatam de idei, sperante care cumva credem ca or sa ne schimbe viata in mai bine si or sa ne aduca acel miracol al vietii care intarzie sa apara.

Unde se opreste individualismul si unde incepe iubirea?
Pe ce te poti baza si pe ce nu? Ce poate sa iti dea siguranta de care crezi ca ai nevoie? Oare e suficient sa traiesti pentru altcineva? Sa mori e usor, sa traiesti e partea dificila.
As scrie povesti pline de talc dar cumva revelatia dureaza mai putin in ziua de azi si nu mai are acelasi efect atat de dorit de catharsis.

Cand suferim oare suferim cu adevarat sau pur si simplu ne agatam de orice doar pentru a simti? Cel mai usor ar fi sa nu simtim, dar o facem pentru ca e in natura noastra e in 'ADN' sa vrem acel contact social si comunicativ care ne scoate din noi insine si ne pune la cheremul unei alte persoane care cel mai adesea nu stie ce sa faca cu noi si sfarseste prin a ne zdrobi.

Suntem prea moderni pentru romantism, suntem prea umani pentru a trai fara speranta.

Ce frumos ar fi sa avem toate raspunsurile, sa stim ce trebuie sa facem in cutare si cutare moment, sa putem intelege consecintele actiunilor noastre, sa avem puterea de a nu ne lasa calcati in picioare, sa stim sa ne aparam demnitatea, sa nu mai speram asa de mult, sa fim singuri si reci.

Ceilalti. Celalalt. Doar perceptii a ceea ce vrem noi sa fie... nimeni nu poate fi ce vrem noi, pot fi doar ei insisi... asa cum tu nu poti fi decat ce esti, speranta, incertitudine, viata, actiune, bajbaim in intuneric... Grozav, marire, pasiune, uimire, geniu, capacitate, posibilitate- cuvinte ce par a fi dintr-o alta lume, care nu isi gasesc corespondentul in realitatea cu care te confrunti. Aici jos totul e normal, totul trebuie sa fie plat si niciodata peren...

Incerci sa comunici dar te opresti in prejudecata celorlati legata de ceea ce ar trebui sa fii sau esti. Suntem orbi la noi insine, la substanta care ne face fiinte umane, devenim incet dar sigur niste mici robotei individualisti care isi scuza actiunile prin scopuri neintelese.

Ca nu apartii te doare, dar in acelasi timp nici nu vrei sa apartii si respingi intentionat contactul uman pentru ca nu vrei sa fii parte dintr-o minciuna, sa iti tradezi principiile doar pentru a avea ce face. Complex de superioriate? Poate, dar toti trebuie sa supravietuim intr-un fel.

Judeci din coltul tau fara a sti daca judecata ta e corecta. Dar stim vreodata ceva cu adevarat? Poate ca da, poate ca nu.
Ce te aduce la viata? Ce iti da viata? Ce te face sa te simti cu adevarat viu? Cuvintele, speranta, visele pe care ai inceput sa le pierzi... Perfectiunea unui graunte de nisip, caldura unei priviri, speranta la o putere superioara care are grija de umanitate, o frunza pierduta ca si tine, un cuvant bland, increderea si suportul, siguranta, momentul si clipa.

Nici un raspuns, doar zile care se scurg catre un locus communis. Lumina zilei, incertitudinea inimii, limitele pe care ti le impui, totul incape pe o pagina, miliarde de povesti in continua desfasurare, dezamgirea sperantei.

Doar o viata.