construieste ceea ce cauti

Intr-o lume in care totul este market-at ca fiind mai rapid, mai eficient, mai ieftin si in care asteptarile noastre, legate de ceea ce ne dorim, sunt de rezultate rapide, vizibile, axate pe acum si aici. Vrem sa ne culcam grasuni si sa ne trezim supli, vrem sa iesim pe strada si sa intalnim iubirea vietii noastre care va fi alaturi de noi pana la adanci batraneti, vrem sa dea norocul peste noi si sa nu mai trebuiasca sa muncim o secunda cat vom trai, ne asteptam sa devenim celebri si faimosi doar pentru ca existam.

Intr-una din zile, la lucru, dintr-un motiv pe care acum nici macar nu mi-l mai aduc aminte, s-a pornit un ras general. In mijlocul acestei atmosfere de buna dispozitie, unul dintre colegii mei se opreste brusc si spune serios: Bai, rasul asta nu e de bine! E de rau!

Pe moment nu l-am luat in seama, dar mai apoi am inceput sa ma gandesc la cuvintele lui. Cuvinte pe care le-am asemanat cu un sentiment pe care il am eu uneori.

Pentru Martea viitoare (29.03.2011) ora 22:00, va propun sa discutam filmul Philadelphia.

Nu vreau sa dau motive, nu vreau sa atrag atentia asupra unui aspect sau al altuia din film, caci nu vreau sa patez cu propriile idei opinia nimanui.

Daca vi se pare o idee buna si vreti sa participati la o discutie interesanta si stimulanta, despre un film extraordinar, ne vedem acolo, ... aici adica.

Astept propuneri si de alte filme care credeti ca ar fi interesante de discutat. Daca aveti idei le puteti lasa chiar aici, in formularul de comentarii de mai jos.

Vizionare placuta!

ersonal consider ca psihoterapia in viata cuiva este un dar deosebit de pretios, iar oamenii care apeleaza la terapie extrem de avantajati, evident daca au un psihoterapeut bun, caci si ei vin in toate formele si in toate marimile, metaforic vorbind. Avand in vedere aceasta opinie a mea uneori m-am intrebat oare cum ar fi fost viata mea daca in timpul scolii, printre multele ore cu care eram bombardata s-ar fi regasit si niste ore legate de acest domeniu. Ce tip de ore? Pai sa va povestesc.

Eu nu cred in miracole. Nu am castigat niciodata nimic. Nu am primit niciodata nimic pe gratis. Nu am avut niciodata pile. Daca am vrut ceva a trebuit sa fac eu cumva sa il obtin.

Uneori am obtinut ceea ce mi-am dorit, alteori nu am fost in stare. Atunci cand nu am fost in stare sa obtin ceea ce imi doream, mai mult sau mai putin, dadeam vina pe mine ca nu sunt suficient de buna, ca nu am suficient de multa vointa, dadeam vina pe destin, ce soarta amara si tot asa.

De maine. De luni. De saptamana care vine. La anul. Uneori cand imi propun sa fac ceva, un proiect, sa indeplinesc o dorinta personala, imi spun Dar nu acum, parca as face altceva. Dar maine cu siguranta voi incepe. Si maine vine, si maine aman din nou. Este un model pe care il repet la nesfarsit. Insa, in ultima vreme acest model a inceput sa ma deranjeze, pentru ca asa, adesea, nu fac mai nimic din ceea ce mi-as dori. Astfel ca, in ultima vreme, de cate ori am pornirea de a amana ceva, imi spun eu mie There is no time like the present., fara sa imi fi propus asta, pur si simplu am inceput sa o fac intr-o zi.

Cand eram mica m-am facut mare foarte repede, ca feciorul din poveste am crescut intr-un an cati altii in cinci. Astfel ca, la varsta de 10 ani eu aveam 1, 75. Din acest motiv oricand ma durea ceva si mergeam la doctor, raspunsul era invariabil acelasi Durerile cresterii. Iar diagnosticul era ca nu am nimic ingrijorator. Asa am ajuns la urgenta cu peritonita, asa mi s-a calcifiat o bucata de rinichi din cauza unei infectii netratate, dar deh who’s counting ?!

Timpul a trecut, m-a prins toata lumea din urma la inaltime, unii m-au depasit, iar acum crescuta toata descopar un alt tip de dureri ale cresterii, cele ale cresterii persoanei.

Stima de sine, increderea de sine si respectul de sine sunt concepte inrudite, dar totusi diferite. Pe toate ar trebui sa le dezvoltam inca din copilarie prin sprijinul parintilor nostri, prin atentia si iubirea lor, insa uneori nu avem parte de ele si in consecinta avem carente si de stima de sine, incredere in fortele proprii si nu stim sa ne respectam propria persoana.

Cand crestem, uneori, unora dintre noi, ni se spune in mod repetat Nu poti face aia sau aia sau aia! cu sensul de Nu ai voie, nu ar trebui, nu este permis, nu este bine. Auzind acest nu poti repetat obsesiv, in timp, pe tot parcursul dezvoltarii noastre, la un moment dat ne punem de acord cu cei din jur si incepem si noi sa credem si sa spunem Nu pot.

Nu stiu daca iubirea de sine vine din cunoasterea de sine, insa cred ca ar trebui sa ne iubim si atunci cand nu ne cunoastem. Sa iubim si partile din noi pe care nu le intelegem, sa ne imbratisam fiinta cu bune si rele, cu angoase si anxietati, sa intelegem ca toate sunt parte din noi si sa nu le negam.