Copilul din noi

De ce e prea devreme, de ce e prea tarziu?
Pentru ca s-a dat ora.

Azi vorbind cu o prietena am inceput sa ma gandesc la ramasitele copilului din noi. Ce trasaturi mai pastram noi de la el? Ce tinem in viata din acea fiinta care descoperea lumea in fiecare zi? Pentru care fiecare zi aducea ceva nou, o minune? Caruia nu ii era frica, nu avea griji, care traia clipa caci inca in el nu luasera nastere vise de marire, care dispunea de o perseverenta uriasa crescuta din curiozitatea lui fara margini...

Acum ca ma gandesc probabil suntem mult mai curajosi cand suntem mici, inconstienta noastra la pericole, naivitatea simtamintelor, faptul ca in fiecare zi experimentam ceva nou, faptul ca orice obiect putea sa ne transpuna intr-o alta realitate, intr-o lume fantastica neimpamantenita in realitate.

Ma gandesc ca daca am tine acel copil in viata, daca nu l-am lasa sa se blazeze, sa se toceasca, sa dispara in neantul grijilor zilnice, daca nu l-am sufoca sub interese, sub platitudini si superficialitate, atunci viata noastra ar fi mult mai frumoasa, mult mai calda, mult mai plina si mult mai colorata.

Nimic nu ne-ar plictisi si totul ne-ar fascina.
Nu am trece prin viata ca niste umbre, ci am internaliza lumea in fiecare zi, transformand-o, facand-o sa devina a noastra.
Am fi liberi, sa visam, sa speram, sa zburam, nu ne-am mai limita la o perceptie trunchiata asupra lumii ci ne-am arunca in vartejul ei transformand-o si lasandu-ne transformati.

Cred ca ar fi o lume minunata aceea in care noi ne-am pastra la maturitate temeritatea copilariei, inocenta simtamintelor si puritatea principiilor, viziunea si puterea ei transformatoare, demnitatea ei unica.

Doar un gand