Cuvintele din noi

Am auzit o poveste despre o doamna care a mers la psihoterapeut si a fost dezamagita de intalnirea cu acesta, caci psihoterapeutul i-a spus ca toate raspunsurile pe care le cauta se afla in propria persoana, i-a spus ca este o persoana puternica si ca daca isi doreste cu adevarat, daca alege acest lucru, poate gasi in sine solutiile de care are nevoie.

Doamna nu s-a mai intors la psihoterapeut si a ramas cu un gust amar si o parere proasta despre breasla psihoterapeutilor. Aceasta poveste m-a pus pe ganduri si a declansat o serie de intrebari.

In ciuda adevarului afirmatiilor sale, oare psihoterapeutul din poveste a gresit? Oare ar fi trebuit sa gaseasca o modalitate de a o face pe doamna sa constientizeze singura, ca solutiile se afla in propria persoana, in loc sa ii spuna acest lucru? In ciuda adevarului afirmatiilor facute de psihoterapeut, oare de ce doamna le-a respins? Pentru ca isi dorea ca psihoterapeutul sa ii dea acele solutii, sa faca alegeri in locul sau, sa descalceasca itele vietii sale si i-o solutioneze, imediat daca se poate? Oare a existat un conflict intre asteptarile doamnei si realitatea sedintei de psihoterapie? Oare doamna isi dorea ceva concret si nu niste cuvinte pe care le stia, dar ideile carora nu le putea pune in practica?

Intrebarile pot continua, insa ce este cert este ca doamna nu si-a acordat sansa de a inainta in terapie si de a descoperi acele resurse interioare, care i-ar fi permis sa gaseasca in sine solutiile la problemele care o macinau. Doamna a ales sa se opreasca la un nivel superficial, dar totusi acum putand spune ca a fost la terapeut, dar nu a functionat. Sa fie acest lucru cauzat si de era vitezei in care traim? Era in care nu ne mai oprim sa mirosim trandafirii, in care actiunile trebuie sa fie cat mai eficiente si eficace, in care nu ne mai straduim sa aprofundam relatii, in care totul se consuma si este inlocuit cu o viteza ametitoare, in care nu mai avem timp sa citim, caci actiunea se desfasora prea incet, in care nu mai ascultam vocea interioara, caci suntem distrasi de luminitele sclipitoare ale legii atractiei si asurziti de alarmismul punctelor de rating.

Oare homo sapiens sapiens nu este o pacaleala? Cum suntem noi de doua ori mai intelepti, daca ne-au devenit straine exact lucrurile cele mai simple si profunde, exact cele care ne definesc ca fiinte umane si ne dau capacitatea de a exista pe deplin? Traim intr-o lume atat de plina incat ne-am golit de continut, incat din stele ne-am transformat in praf de stele si cel mai dificil lucru ne pare sa devenim un intreg din nou.

Nu apartin bisericii sinelui, nu cred ca totul se reduce la propria persoana, dar cred ca atunci cand nu stii cine esti, cand nu iti acorzi timp sa te descoperi si sa te accepti intelegandu-te, cand refuzi sa iti asumi responsabilitatea construirii vietii tale, atunci traiesti doar pe jumatate si nimeni nu iti va putea aduce completarea de care ai nevoie.

Cuvintele nu sunt doar formatiuni de litere, sunt notiuni, idei si intelesuri, sunt sentimente emotionante si emotii sentimentale. Cuvintele au nevoie sa fie inspirate, degustate si savurate. Cuvintele au nevoie de timp si delectare, ele ne schimba si ne construiesc, ne fortifica si ne darama. Cuvintele sunt ganduri si sperante. Cuvintele suntem noi, iar noi suntem cuvintele noastre si de aceea poate nu ar strica sa le si ascultam, sa le internalizam, sa le intelegem acordandu-le timpul si atentia noastra. Poate nu degeaba La inceput a fost cuvantul [...], nu?