Despre povesti si merit

Eu scriu povesti. Eu scriu printre alte lucruri si povesti terpeutice, povesti la care ma gandesc, pe care le slefuiesc, in care imi torn fiinta si sufletul, povesti prin intermediul carora dau o parte din mine celor din jur, povesti care sunt modalitatea mea de a comunica si de a da ceva, de a imbogati lumea in care traiesc si traim. O vorba spune ca supremul compliment pe care i-l poti face cuiva este sa il copiezi, hm, nu sunt de acord. Nu ma simt foarte complimentata atunci cand cineva imi copiaza povestile, sa zic le fura, caci este mai potrivit realitatii.

Din mai multe surse mi-a fost adus la cunostinta ca povestile scrise de mine apar pe diverse si diferite site-uri, evident ca am fost starnita si am inceput sa le caut. Astfel am descoperit ca mai multe persoane au copiat povestile mele, le-au pus pe site-urile sau blog-urile personale nementionand autorul sau sursa, pretinzand astfel ca sunt ale lor.
M-a ofuscat acest lucru si m-a deranjat. In indignarea mea mai multe ganduri mi s-au invalmasit in minte.

Mi-am adus aminte de o experienta din scoala generala, cand, la ora de desen am primit ca tema sa facem un desen care sa simbolizeze Revolutia. In acea perioada trecem printr-o pasa in care consideram ca as putea deveni pictor, motiv pentru care desenam frenetic tot felul de lucruri. Pentru tema data am facut mai multe desene, incercand variate simboluri, desene pe care evident mandra de mine le-am luat la scoala. Inaintea orei de desen, un coleg era disperat ca el nu a desenat nimic si ca ce se face.

Impulsionata de prea multele carti cu cavaleri pe care le citeam in acea perioada, i-am dat unul dintre desenele facute de mine, unul care, sa fiu sincera, nu imi parea la fel de bun ca restul. Ora a venit, profa a venit, ne-a verificat lucrarile si surpriza, surpriza, eu am luat nota noua, iar colegul pe care imi varsasem marinimia a luat zece. M-am ofticat, vai ce m-am mai ofticat, dar evident fapta era facuta, iar eu prea principiala ca sa spun ceva. Colegul mi-a multumit, si-a exprimat parerea de rau ca eu am luat nota mai mica si viata a mers mai departe. Iar eu am experimentat pentru prima data in viata ce inseamna ca altcineva sa culeaga roadele muncii tale. Mai are sens sa spun ca de atunci nu am mai dat niciun desen nimanui?

Faptul ca alte persoane au pretins ca povestile scrise de mine, cu sudoarea mintii, le apartin m-a facut sa ma gandesc, in mod natural consider eu, ca astfel iau si meritul de a le fi scris si recunoasterea celor din jur. Si daca o editura sau cineva considera ca ei merita sa fie publicati, sprijiniti? Si eu, eu a cui raman? Eu raman uitata undeva printre meandrele infinite ale internetului. M-am revoltat si m-am indignat, dar din nefericire nici nu prea am ce face. Ma pot doar consola cu gandul ca eu pot scrie in continuare, ca eu pot crea mereu, ca eu am ceva de spus, ca eu pot dovedi ca eu scriu, caci eu nu pretind ca munca altcuiva este a mea.

Ma oftic atunci cand cineva in afara de mine culege roadele muncii mele, caci ca orice scriitor si dorinta mea este de a imi castiga painea din scrisul meu, nu de alta, dar asa m-as putea dedica in totalitate scrisului fara ganduri parazite la paine, salam si lapte. Dezavantajele publicarii pe internet presupun in ceea ce priveste meritul povestilor.