Despre voci

Fiind o persoana cu o viata interioara foarte intensa, constant sunt acompaniata de o voce, doua, trei care imi spun cate ceva. Nu, stati linistiti, nu sunt voci care sa necesite medicatie, desi uneori unele sunt cat se poate de stresante. Vor ba una, ba alta de la mine. Uneori trebuie sa ma ratoiesc la ele ca sa se calmeze si sa ma lase sa decid eu ce si cum. Insa, vocile sunt de mai multe tipuri.

Sunt aceste voci de care va spuneam care ma trag de urechi cand nu am facut ceva ce trebuia sa fac, care imi readuc aminte ce responsabilitati am. Sunt acele voci care imi spun ca nu fac bine ce fac, ca mai bine stau cuminte si sa nu incerc sa imi depasesc conditia, caci oricum nu sunt in stare. Sunt acele voci care imi pun piedici si care imi creeaza scuze mie in fata mea. Sunt acele voci care ma incurajeaza atunci cand simt ca nu mai pot, care au grija de mine sa merg mai departe si totusi sa incerc sa dau tot ce pot.

O multime si o multitudine de voci pe care cu migala, cu perseverenta si cu multa rabdare a trebuit sa le ascult, sa le inteleg, sa le sortez si mai apoi sa le controlez. Parte din procesul meu de crestere presupun. Insa sunt fericita sa raportez ca eu si vocile mele ne intelegem foarte bine acum. Cand ele imi spun ca nu sunt in stare de ceva, eu le comunic politicos ca le inteleg punctul de vedere, dar ca prefer sa ma conving singura, daca pot anume lucru sau nu.

Cand ele imi spun ca nu sunt suficient de buna si nu merit nimic, eu le spun ca se poate sa stie ele ceva, dar ca eu prefer sa aflu aceste lucruri de la oamenii care conteaza, decat de la ele care nu imi pot furniza nicio dovada tangibila. Cand ele imi spun ca degeaba imi fac visuri, caci nu am ceea ce imi trebuie pentru a le face sa devina realitate, eu le spun ca prefer sa cad de sus decat sa nu cad deloc.

Mai exista insa un tip de voce, o voce care pe masura ce trec prin diferite etape ale vietii se cristalizeaza si se formeaza, devine mai curajoasa si se scutura de fragilitatea pe care i-a dat-o indoiala de sine pana acum. Aceasta este vocea mea, este vocea care vrea sa spuna ceva, care simte nevoia de implinire si de a crea, vocea care se vrea auzita si, pe cat posibil, inteleasa.

Este vocea care nu se mai ascunde in tacerea necredintei in sonoritatea sa, este vocea care s-a format in mine pentru a iesi acum la lumina. O asemenea voce avem cu totii cred eu. O voce care sa ne reprezinte, care sa fie a persoanei noastre si care sa ne individualizeze, care sa ne faca propria noastra persoana atat in ochii nostri cat si in ochii celorlalti.

Vocile din noi sunt bune, ele ne invata cine suntem, de unde venim si uneori ne dau indicii incotro sa o apucam. Cred ca este bine sa ne ascultam, sa descoperim cine suntem, sa aflam ce ne dorim, sa ne clarificam noi pe noi noua insine pentru ca mai apoi sa ne construim exteriorul asa cum ne dorim, conform interiorului nostru.

Nu putem profesa meseria care ne place daca nu stim ce ne place, nu putem avea hobby-urile care ne plac daca nu descoperim care sunt acestea, s.a.m.d.

Ma uitam la o lista lunga de nume, multe nume de oameni care au facut ceva bine de au intrat pe acea lista, care au contribuit la ceva. Numai ca, pentru mine acele nume erau doar nume, multe nume de oameni, dar pentru ei erau vieti, erau vietile lor, pe care tind sa cred ca le-au petrecut facand ceea ce la placea avand in vedere ca au obtinut o performanta in ele. Si m-am gandit. Vezi ce chestie, pana la urma cand tragi linie nu suntem decat un nume intr-o lista lunga orice am face.

Asa ca, nu e mai bine sa facem ceea ce ne place? Sa ne traim viata asa cum ne dorim? Sa aiba viata noastra insemnatate pentru noi? Caci pana la urma, cand totul va fi gata, nu vom fi decat un nume undeva pe o lista fara a ii pasa nimanui de ceea ce am facut noi in mod real in viata noastra. Nimanui nu ii va pasa daca am fost conformi sau neconformi, daca am trait pe strada sau pe munte, toti vor fi prea preocupati sa isi traisca propriile vieti.

Asa ca, nu e mai bine sa ne ascultam propria voce decat vocile celorlalti?!?