Durerile cresterii

Cand eram mica m-am facut mare foarte repede, ca feciorul din poveste am crescut intr-un an cati altii in cinci. Astfel ca, la varsta de 10 ani eu aveam 1, 75. Din acest motiv oricand ma durea ceva si mergeam la doctor, raspunsul era invariabil acelasi Durerile cresterii. Iar diagnosticul era ca nu am nimic ingrijorator. Asa am ajuns la urgenta cu peritonita, asa mi s-a calcifiat o bucata de rinichi din cauza unei infectii netratate, dar deh who’s counting ?!

Timpul a trecut, m-a prins toata lumea din urma la inaltime, unii m-au depasit, iar acum crescuta toata descopar un alt tip de dureri ale cresterii, cele ale cresterii persoanei.

Stiti cum se spune Inainte ca lucrurile sa mearga mai bine trebuie sa mearga rau. La fel este uneori si cu cresterea personala si de aici si durerile. Ca sa cresti, uneori trebuie sa constientizezi ca te inseli. Uneori descoperi ca multe dintre lucrurile pe care le credeai reale sunt doar miraje. Miraje create ca si consecinta a unor modele de comportament preluate adesea inconstient. Uneori esti dezamagit sa afli ca poate unele dintre nevoile tale, atat de dragi si cultivate in ani si ani, nu isi vor afla niciodata raspunsul, pur si simplu pentru ca ele in sine sunt niste iluzii, care cel mai adesea iti provoaca mai multe angoase decat multumirea pe care ti-ar aduce-o daca ar fi implinite.

Uneori esti siderat sa afli ca unele dintre actiunile tale, reactiile tale, comportamentele tale nu sunt alegeri voite, sunt lucruri automate care au loc provocate de niste frici si ganduri irationale. Ar putea fi oarecum comparat cu dependenta, rationalizezi ca tu alegi sa faci un anumit lucru, dar de fapt esti determinat de propria dependenta sa actionezi astfel, fiind astfel o non-alegere.

Toate aceste descoperiri si multe altele au menirea de a te face o persoana mai matura, mai apta de a trai, mai abila si capabila de a face alegeri reale intr-u beneficiul propriei persoane. Insa pana intelegi, pana afli, pana metabolizezi dezamagirea, golul care ramane in urma mirajului, pana il umpli, pana inveti sa traiesti din nou cu un nou set de reguli, pana iti redefinesti norma, traiesti pe nisipuri miscatoare si nu stii de ce sa te apuci ca sa nu te scufunzi si atunci doare, si atunci apar din nou durerile cresterii.

Insa, din fericire, cresterea inseamna ascensiune, inseamna dezvoltare, inseamna ca nu ne scufundam asa cum suntem tentati sa credem initial, ci inseamna ca devenim mai deschisi fata de lumea noastra, interioara si exterioara. Inseamna ca ascultam mai mult, ca gandim mai mult, ca devenim mai chibzuiti in atitudini si reactii, inseamna ca devenim mai buni cu si pentru propria persoana, cu si pentru lumea in care traim. Inseamna ca transformam nisipurile miscatoare intr-un punct fix de echilibru care devine propria persoana.

Durerile cresterii personale sunt parte integranta din viata si oricat de ciudat ar parea, in opinia mea, sunt niste dureri pe care este bine sa le experimentam, caci suntem mult mai experimentati apoi. Poate nu ar trebui sa fugim de durere, poate ar trebui sa incercam sa o intelegem si sa invatam lectiile pe care ni le ofera, prin depresii, anxietati, atacuri, angoase, conflicte, alegeri dificile.