Femeia la 30 de ani

zi noapte am avut un vis ciudat. Visam ca eram eu la 30 de ani si ma gandeam cu frustrare ca am ajuns la aceasta varsta si nu am nicio realizare. Nu am ceea ce credeam ca ar trebui sa am la varsta de 30 de ani. Am ajuns aici si lucrurile sunt altfel decat credeam ca vor fi, eu sunt altfel decat credeam ca voi fi. Imi aduc aminte cand eram copilita si citeam Femeia la 30 de ani de Balzac si nu puteam concepe ca eu voi ajunge vreodata la varsta asta matusalemica, imi parea ca mai este o vesnicie pana atunci. Dar, iata, vesnicia a trecut si am ajuns aici si nu e nici pe departe asa cum mi-am imaginat eu.

Imi imaginam ca la varsta de 30 de ani totul imi va fi clar, calea mea, viata mea, persoana mea, lumea mea. Credeam ca la varsta de 30 de ani totul va fi mai simplu si nu va mai necesita atata energie din partea mea. Imi inchipuiam ca voi avea anumite lucruri pe care acum nu le am. Asa ajungem la faimoasele realizari. In visul meu eram frustrata si oarecum suparata ca pana la varsta aceasta nu am realizat nimic. In vis in mod clar subconstientul meu facea pe desteptul, dar acum sunt treaza si pot constientiza. Ce ar fi trebuit sa realizez ca sa pot spune ca am realizat ceva pana la varsta de 30 de ani? Caci in mod cert degeaba nu am stat, ceva ceva tot am facut eu in timpul asta, dar aparent ceea ce am facut nu este considerat realizare de catre subconstientul meu.

Probabil mi-ar fi placut sa am o familie cu acte, probabil mi-ar fi placut sa am o casuta cu acte, probabil mi-ar fi placut sa am o profesie cu acte, probabil mi-ar fi placut sa fiu scriitoare cu acte. Ironia este ca eu am toate aceste lucruri, dar nu cu acte. Se pune intrebarea, faptul ca nu am acte le minimalizeaza cumva importanta? Hell no! Doar ca eu si implicit subconstientul meu suntem atat de spalati pe creier de valorile sociale, incat cumva consideram ca daca nu suntem validati prin niste hartii ceea ce avem nu este o realizare. Perfectionismul si duritatea aceasta cu sine nu cred ca ne fac bine, nici mie, nici subconstientului meu, de aceea am avut noi doi o conversatie, de clarificare asa.

Da nu am ceea ce consideri tu ca ar trebui sa am asa cum consideri tu ca ar trebui sa am, insa am alte lucruri extrem de importante si de pretioase pentru mine. Uneori cel mai aspru judecator al propriei persoane suntem chiar noi prin prisma valorilor care ne-au fost inoculate in minte zi dupa zi, clipa de clipa, in anii dezvoltarii noastre. Insa, eu nu voi face niciodata greseala de a nu aprecia ceea ce am, frustrata fiind de ceea ce nu am. Voi incerca sa imi obtin realizarile pe care simt ca le doresc, insa nu imi voi dispretui prezentul si trecutul in timp ce trebaluiesc la realizarile mele.

Sa vedem ce zic la 40 de ani, care acum imi pare la o lume departare, dar stiu ca doar o clipire, eh voila, 40 de ani. Timpul este un hotoman, te fura si crezi ca ai tot timpul din lume, dar de fapt tot ce ai este acum, un acum perpetuu, care fara sa te prinzi devine ceea ce a fost viata ta, realizata sau nu.