Iubeste-te pe tine insuti!

Nu stiu daca iubirea de sine vine din cunoasterea de sine, insa cred ca ar trebui sa ne iubim si atunci cand nu ne cunoastem. Sa iubim si partile din noi pe care nu le intelegem, sa ne imbratisam fiinta cu bune si rele, cu angoase si anxietati, sa intelegem ca toate sunt parte din noi si sa nu le negam.

Propria persoana este singura persoana care ne va insoti pana la sfarsit. Orice ar fi, orice am face, oriunde am fi, cu oricine am fi, persoana noastra va fi acolo indiferent ca o apreciem sau nu. Cel mai adesea avem optiunea de a alege, sa suferim sau sa nu suferim, uneori alegem sa suferim in detrimentul propriei persoane. De ce? Oare persoana noastra nu merita acelasi tratament preferential pe care il daruim celor pe care ii iubim sau i-am iubit?

Nu zic sa devenim niste monstruleti egoisti, cred doar ca poate ar trebui sa ne tratam propria persoana cu mai multa consideratie. Ii iubim pe ceilalti atat de mult incat atunci cand nu mai sunt langa noi suntem devastati, consideram ca nu mai avem pentru ce trai,pentru ce exista, nu putem accepta sa traim altfel decat ne-am fi dorit. In acest proces neglijam propria fiinta, persoana cea mai apropiata noua, care orice ar fi va fi acolo pentru noi, langa noi, in noi.

Ma gandesc, oare cum ar fi sa ne gandim la cum iubim cel mai mult pe cineva si sa ne iubim in aceeasi maniera si pe noi insine? Sa transferam si asupra noastra acelasi tip de intelegere, de compasiune, de rabdare, de libertate. Oare cum ar fi? Oare aceasta eliberare prin iubirea si acceptarea propriei persoane nu ne-ar face capabili sa dam mai mult, sa fim mai mult, sa fim mai fericiti? Oare nu ne-ar imbunatati calitatea vietii considerabil? Oare cum ar fi sa nu mai trebuiasca sa fim nimic decat noi insine? Decat propria persoana uitand de asteptarile reale sau imaginare, facand ceea ce facem asa cum credem si cum simtim, fara autocritica si discursuri negative.

Uneori relatiile se strica, uneori oamenii se indeparteaza pornind pe cai diferite, uneori trebuie sa ne continuam viata altfel decat ne-am imaginat-o, dar mereu avem propria persoana, iar propria persoana mereu are un maine, pana cand nu va mai avea. Avand aceste lucruri in minte: Oare nu ar trebui ca mai intai sa ne iubim pe noi pentru a ii putea iubi pe altii? Oare nu ar trebui ca mai intai sa aratam consideratie propriei persoane si apoi celorlalti? Oare iubirea nu incepe cu propria persoana?

In relatiile cu ceilalti investim enorm de mult timp, energie, resurse: Oare nu ar trebui sa investim cel putin la fel de mult si in relatia cu propria persoana? La urma urmei, noi suntem aceasta persoana si vom fi aceasta persoana atata cat vom fi.

Mai tineti minte tipul acela de reprosuri Ti-am dat cei mai buni ani din viata! Si acuma tu...! (whatever) Oare daca ne-am da si noua cei mai buni ani din viata, nu doar celorlalti, cum ar fi? Oare cum ar fi daca ne-am pune si pe noi pe acelasi nivel cu cei pe care ii iubim? Oare nu ar fi totul diferit, atat pentru ei cat si pentru noi? Oare cum ar fi?

Scriind acest post mi-am adus aminte de o poveste pe care am citit-o cand eram mica. Era despre o printesa care evident avea si ea un print (Duhhh!), iar printul, asa cum fac toti printii pleaca in aventuri periculoase. Printesa ramane acasa si se pune pe plans si plange, si plange si plange, ani de zile pana cand orbeste. Nu face nimic pentru ea, ci doar plange, caci printul este plecat. Evident povestea are happy-end, printul se intoarce, iar printesa prin nush ce magie isi recapata vederea (parca).

Vedeti, acesta este genul de povesti care ne creeaza noua probleme de personalitate cand suntem mari. Oare cum ar fi fost ca printesa sa invete o meserie, sa isi ia un job, sa faca lucruri si pentru ea, iar cand venea printul aventuros, daca mai erau compatibili, sa isi reia relatia. Normal, nu ar mai fi fost la fel de dramatic si fantastic, dar oare printesa nu ar fi fost mai fericita daca in timp ce il astepta pe print, caci deh cu totii asteptam un print sau o printesa, ar fi rasfrant putin din iubirea aceea enorma si asupra ei si ar fi dus o viata productiva si implinita?

Ma gandesc si eu