mesaje in sticla

Principiul placerii se aplica in principal la comportamentul copiilor si la lipsa lor de rezistenta la impuls, la frustrare si la faptul ca trebuie sa obtina ceea ce le aduce placere, bucurie, fara intarziere altfel e vai si amar.

Se presupune ca pe masura ce ne maturizam principiul placerii este inlocuit de principiul realitatii, care implica o negociere intre dorintele noastre si realitatea in care traim, implica o toleranta ridicata la frustrare si controlul impulsului. Daca ma insel va rog sa ma corectati.

Vorbim despre orice, dar vorbim despre orice? Intr-o lume in care libertatea de exprimare a atins un nivel mai mare ca oricand, intr-o lume in care informatia abunda si in care oricat de mult ai incerca nu ai cum sa tii pasul cu ea, mai exista subiecte tabu? Lucruri despre care nu vorbim, lucruri pe care le mascam sau pe care le bagam sub pres.

Vorbim despre orice, despre sex, despre pornografie, despre boli, despre razboaie, despre orientari. Vorbim atat de mult incat orice subiect nou nu ne mai socheaza, oricat de grav, dificil de digerat sau inuman ar fi, dar totusi, despre ce nu vorbim?

Nu vorbim despre lucrurile la care nu vrem sa ne gandim, nu vorbim despre lucrurile care ne fac sa credem ca cei din jur ne-ar judeca in vreun fel ca am ridicat acel subiect de discutie, nu vorbim, cel mai adesea, despre lucrurile care sunt cu adevarat importante pentru noi.

Eu scriu povesti. Eu scriu printre alte lucruri si povesti terpeutice, povesti la care ma gandesc, pe care le slefuiesc, in care imi torn fiinta si sufletul, povesti prin intermediul carora dau o parte din mine celor din jur, povesti care sunt modalitatea mea de a comunica si de a da ceva, de a imbogati lumea in care traiesc si traim. O vorba spune ca supremul compliment pe care i-l poti face cuiva este sa il copiezi, hm, nu sunt de acord. Nu ma simt foarte complimentata atunci cand cineva imi copiaza povestile, sa zic le fura, caci este mai potrivit realitatii.

Cand eram la liceu doamna diriginta avea o vorba pe care ne-o repeta mereu Cine nu are batrani sa isi cumpere. Nu intelegeam ce vrea sa spuna, eu nu cunoscusem un batran care sa merite a fi cumparat. Cu bunicii mei nu am avut o relatie foarte stransa, celelalte persoane mai in varsta cu care intram in contact nu aduceau ceva special in viata mea. Timpul a trecut, am mai crescut si am inceput sa incerc sa inteleg cine sunt si ce pot face in viata asta.

Am o bluza pe mine, in acest moment, care are 10 ani. De unde stiu ca are 10 ani fix? Pentru ca este bluza in care mi-am facut poza in primul an de facultate. Poza care patru ani mai tarziu a aparut galbena si decolorata pe diploma mea de licenta. Sincer daca as fi stiut ca acea poza va aparea pe diploma de licenta as fi facut-o imbracata in altceva. De ce? Pentru ca bluza avea atunci pe ea doua inimioare sclipicioase pe care scria love, inimioare care evident se vad in poza de pe diploma. Murphy cred ca rade.

Am observat in ultima vreme citind pe ici pe colo, ca cel mai frecvent oamenii se concentreaza pe ceea ce nu au ignorand, uneori cu desavarsire lucrurile minunate pe care le au. Ai zice ca suntem predispusi cultural la a decupa doar partile negative din ceea ce ni se intampla sau din oamenii din jurul nostru, sper insa ca este doar o impresie a mea. Nicio situatie nu este prin excelenta rea sau prin excelenta buna, toate situatiile sunt ceea ce le facem noi sa fie, ceea ce alegem noi sa fie important pentru noi din ele.

Desi ne amintim, uitam. Tinem minte evenimentele importante, tinem minte gesturile care ne-au atins, tinem minte momentele in care ne-am simtit cu adevarat rau, tinem minte momentele in care ne-am simtit cu adevarat bine. Insa, pe restul le uitam si poate uneori ni le mai aducem aminte fugar sau poate nefiind siguri daca s-au intamplat sau nu.

neori cand nu imi place un anumit lucru il expediez in Iad. Daca exista Raiul si Iadul, atunci eu nu cred ca sunt la fel pentru toata lumea, ar fi nepotrivit, daca tot suntem diferiti si unici, atunci si Raiul si Iadul ar trebui sa fie personale. Eu cred ca in Iad se gasesc toate lucrurile care nu ne plac, tot ceea ce ne face viata dificila si neplacuta pe alocuri. Astfel, eu expediez in iadul meu personal tot ce imi displace, convinsa fiind ca eu nu voi ajunge acolo, ci acolo vor sta lucrurile care nu imi plac departe de mine.

ilele acestea am vazut un film numit Fat like me care este un film despre o tanara de liceu, sportiva, obsedata de dorinta de a nu se ingrasa. In spatele dorintei ei se afla de fapt o frica profunda. Frica izvorata din istoria ei familiala. In trecut mama sa obeza continua sa manance desi medicii i-au spus ca se va imbolnavi, aceasta a continuat sa manance excesiv chiar si atunci cand a facut diabet, a continuat sa manance excesiv pana cand in cele din urma a facut un atac de cord si a ajuns pe moarte la spital.

u, nu ma refer la filmul lui Sergiu Nicolaescu, ci la reality-show-ul Survivor. Acela cu participantii dusi pe o insula pentru a concura pentru un premiu de un milion de dolari.

Mi-a placut foarte mult acest concurs/ reality-show si m-am uitat fascinata la cum se comporta oamenii atunci cand sunt scosi din mediul lor si fortati sa se descurce cu resurse extrem de putine.