Pact pentru pasiune

Umbla vorba pe la mine prin sat ca munca facuta cu pasiune nu e munca, e pasiune si in consecinta atunci cand faci ceea ce iti doresti nu simti ca muncesti ci ca traiesti.
Cati oare dintre noi nu simt ca timpul petrecut la job este timp pierdut? Ca suntem fortati sa fim acolo de conditiile de mediu, de limitarile financiare, de cerintele sociale?

Adesea aud oameni plangandu-se de job, eu sunt unul dintre ei si uneori ma autoanalizez si ma intreb de ce ma plang? Raspunsul este foarte simplu.

Caci imi doresc sa fac altceva. Altceva este pasiunea mea, iar pasiunea mea este importanta pentru mine, iar pasiunea mea nu se lasa neglijata si adormita. Iar job-ul mananca mult timp si multe resurse, pe care pasiunea le vrea pentru ea, caci stie ca daca ea ar avea timp ar putea creste si implini.

Acum pasiunea se desfasoara oarecum part-time si pentru ca nu ii convine ma bate la cap, se revolta, iar eu incerc sa o tin in frau promitandu-i ca nu o voi trada si ca va veni momentul cand ea se va putea desfasura in voie. Iar eu nu fac promisiuni de care sa nu ma tin.

Cand eram mica auzeam frecvent Munca e bratara de aur. cum ca oamenii ar trebui sa fie mandri de munca lor, ei bine acum sunt mare si rareori imi este dat sa cunosc oameni mandri de munca lor. Aici ma refer la munca institutionalizata in corporatii, companii, etc. Exista multe dogme si putini oameni care adera la ele, care le accepta, care nu le considera decat niste cuvinte goale mentite sa motiveze pentru a genera mai mult profit. Ma abtin sa zic ceva de cei ce adera la ele. Nu imi place sa fiu rautacioasa in mod gratuit, fiecare cu ale sale.

Stiu ca este o alegere cum ne abordam munca, ce facem cu ea, cum alegem sa integram propria persoana in ea si poate uneori chiar propria pasiune, dar tre' sa marturisesc ca uneori alegerile constiente sunt detronate cu succes de pasiune si atunci tre' sa duc lungi conversatii lamuritoare cu ea. Dar pana la urma mereu o scoatem noi la capat si ne punem de acord. Feti distepte!

Mie mi-ar placea la nebunie sa traiesc intr-o lume in care fiecare isi urmeaza pasiunile, in care nimeni nu munceste, ci cu totii fac un Labour of love. Nu imi pot inchipui cum ar fi sa vorbesc cu oamenii si sa fie multumiti, sa vorbeasca cu flacari in ochi despre nu stiu ce proiect, sa simt cum ii mana pasiunea, cum sunt dispusi sa miste si muntii din loc pentru a face lucrurile sa se intample. Sa nu mai vad zi de zi acelasi marasm provocat de un loc in care nimeni nu vrea sa fie, dar in care trebuie sa fie.

Stiu ca acest trebuie este relativ, caci de fapt poate fi o alegere sa trebuiasca sa lucram colo sau colo, e mult de dezbatut aici.

Eu, draga mea pasiune, iti promit solemn si public (deci ai martori) ca nu te voi abandona niciodata si voi incerca sa scurtez pe cat posibil perioada in care timpul dedicat tie este ciuntit de un job, perioada in care energia pe care ar trebui sa o investesc in tine este cheltuita in activitati departe de sufletul tau. Promit sa nu evit nici un efort care ne-ar aduce mai aproape si sa nu ma dezic niciodata (nu ca m-ai lasa tu, dar asta e alta poveste).

Eu cred ca viata ar trebui traita nu suportata si de aceea cred ca ar trebui sa ne integram pasiunile in ea, nu sa le suprimam pentru supravietuire.

Traim o singura data. Cel putin din cate stiu eu.