Plaja sentimentelor mele

Undeva departe de aici, undeva pe o insulă, undeva lângă un ocean înspumat de fiinţă, există o plajă largă populată cu mii şi mii de sentimente. Un fel de sanctuar al sentimentelor ce stau aici simţite sau nu, amintite sau nu. Unele sunt sentimente echilibrate şi înfloritoare, altele sunt sentimente năucitoare şi înnăbuşitoare, unele sunt cunoscute mai des, altele doar în circumstanţe extraordinare.

Am vizitat şi eu această insulă atât în lung cât şi în lat, iar uneori îmi doresc să nu o fi vizitat atât de frecvent, să nu îi fi cunoscut ocupanţii atât de îndeaproape, să nu ştiu chiar aşa de bine plaja largă, să nu îmi fi imprimat atât de des urma picioarelor în nisipul umed al experienţei.

Uneori mă supăr pe toate aceste sentimente alteori ma consolez cu gandul că este un avantaj, un avantaj uriaş să cunosc aşa o paletă largă de stări şi sentimente, să fi explorat atât canioanele profunzimilor mele. Se spune că arareori suntem pregătiţi pentru ceea ce se ascunde în noi, tind să cred că aşa este, dar în acelaşi timp mă şi gândesc că dacă nu ne cunoaştem pe noi în această viaţă cum putem avea pretenţia să îi cunoaştem pe alţii...

Uneori mă gândesc că poate e mai bine să cunoşti mai puţine sentimente, dar apoi înţeleg că nu e mai bine, e doar mai uşor. Fiecare porneşte cu un anumit potenţial în viaţă, uneori mai corect alteori mai nedrept, facem şi noi cât de bine putem cu ceea ce avem.

Uneori ma revolt în sinea mea împotriva tuturor acestor ideologii pozitiviste şi de echilibru, dar apoi mă gândesc că poate fac acest lucru din invidie, poate blamez ceea ce nu pot fi dar poate mi-aş dori să fiu căci poate atunci viaţa ar fi mai uşoară... sau nu?!?

E mult mai uşor să le atribuim celorlalţi propriile noastre inabilităţi... E mult mai uşor pentru mine să îi invidiez pe acei happy shiny people ipotetici, decât să ma gândesc că poate pot să ating şi eu un oarecare echilibru, precar, neprecar dar cu certitudine functional.

E mult mai uşor să îi văd pe restul perfecţi şi să ma victimizez, e mult mai uşor să atac cu lacrimi decât să îmi asum propria persoană şi perfectibilitatea ei, e mult mai uşor să dărâm decât să construiesc, doar că... m-am plictisit să trăiesc minunată printre ruinele potenţialităţilor vieţii mele. M-am săturat!

Dap, aţi ghicit sunt puţin supărată pe mine, dar poate uneori e foarte bine să fim supăraţi pe noi înşine, poate asta determină schimbarea, poate asta ne face să ne dorim sa ne reîmprietenim cu propria persoană, să ne dorim să ne placem noi pe noi înşine din nou, să nu ne mai fie frică şi doar să ne bucurăm de toate minunile pe care le avem.

Mă gândesc că din toate multele sentimente ce îmi populează plaja sufletului ar trebui să le aleg doar pe acelea care îmi aduc soare, care mă leagănă pe fire de briză, care mă mângăie în ocean, iar pe cele negre să le păstrez ca amintire, vestigii ale cunoasterii din locurile unde nu mai vreau să ajung. Aşa să fie.

Dunno... voi ce ziceţi?