Un baietel cu un playstation

Azi dimineata cand pluteam spre lucru cu metroul, langa mine, in partea dreapta, un baietel. Imbracat ca baieteii, cu un ghiozdan urias ca scolarii. (Daca ar fi dupa mine copii ar purta dupa ei doar un netbook, nu inteleg exact care e idea cu ghiozdanele uriase...)
Ce mi-a atras atentia spre baietelul matinal era faptul ca era total absorbit intr-un joc. Avea un playstation portabil, castile aferente jocului in urechi si punct. Jocul ce ii provoca absorbirea era un joc de razboi, un joc in care el, baietelul scolar omora alti oameni. Si acest lucru m-a pus pe ganduri.

Mai intai am singularizat baietelul in acel moment, atunci in metrou. Realitatea din jur nu exista pentru el, sau daca exista o facea intr-o masura foarte mica. El era numai ochi la strategiile necesare in urmarirea si uciderea inamicilor virtuali, era doar urechi la zgomotele de gloante si strigatele de durere ale victimelor ucise sau ranite. Volumul era suficient de ridicat incat zgomotele de razboi razbateau linistite si in afara. Deci pentru el aia era realitatea unei dimineti de Marti... sau oare scaparea din realitatea unei dimineti de Marti?

Apoi am inceput sa ma gandesc la altceva. Jocul ala minimalizeaza moartea, ucisul, crima. Face moartea cuiva o banalitate, ceva parte din fiecare zi a baietelului. Este o moarte virtuala clar, crimele desi violente nu aveau o grafica scabroasa, dar aveau sange, si rani, si strigate de durere, si picaturi de sange pe ecran ca si cum ar fi sarit de la omul ucis de baietel printr-o apasare de buton ce declansa o ploaie de gloante. Deci pentru el intr-un mod pervers crima nu mai devine ceva de temut sau rau ci parte din realitate.

Poate exagerez putin, dar totusi nu ma pot abtine sa nu am gandesc daca nu cumva aceasta realitate care minimalizeaza moartea si in care un baietel poate ucide doar apasand un buton pe oricine doreste nu cumva sfarseste prin a ii afecta si realitatea reala. Daca intr-o zi, adolescent sau nu, simte el ca s-a saturat, ca nu ii mai convine de unu sau de altu, si decide ca ce bine ar fi daca ar disparea oamenii respectivi, in fond e usor, el a facut asta de mii de ori virtual, ar putea la fel de usor sa transceanda de pe ecranul unui playstation portabil in lumea palpabila. Plus ca stie cum suna gloantele, stie cum suna vocea unui om speriat sau ranit, nu e chiar asa de greu sau de rau...Sau nu?!?

Acestea sunt cateva ganduri nascute din imaginea unui baietel cu un playstation portabil ce ucidea oameni virtuali care tipau atat real Marti dimineata la metrou. Poate ca da, poate ca nu...

Parerea mea