Povestea unor frunze

In vremuri uitate la marginea unui lac strajuia un stejar falnic, ale carui frunze cand se desprindeau de pe ramurile sale, poposeau pe oglinda lacului
Si frunzele se odihneau pe lac cu fata spre soare si spatele spre fundul lacului
Si atunci cand soarele apunea pe lac, fasii de lumina rosiatica mangaiau suprafata lacului si frunzele capatau o aura rosiatec cristalina si aceasta aura reprezenta puritatea din sufletul frunzelor, caci frunzele nu cunosteau decat puritatea absoluta si isi primeau binecuvantrea de la soare, si se odihneau pe lac si se desprindeau din stejarul ce strajuia lacul, din stejarul ce le suflase viata, din ramura tatalui.

Si intr-o zi, spatele frunzelor ce privea spre fundul lacului, si vedea o alta oglinda ce zacea in adancul apei, a observat o crapatura in oglinda interioara a lacului, si spatele i-a soptit fetei frunzelor sa schimbe locul si sa priveasca si fata catre oglinda interioara ce se ciobea, se crapa incet incet pe fundul lacului.

Si de indata ce fata a luat locul spatelui, si a privit in adancul lacului, oglinda crapata ce salasluia in adancul apei, a explodat in mii de cioburii. Si aceasta explozie s-a produs exact la apusul soarelui, exact in momentul in care frunzele isi primeau aura rosiatic cristalina,, isi primeau binecuvantarea puritatii.

Si cioburile ce se ridicau cu viteza de pe fundul lacului catre suprafata pe care se odihneau frunzele, au surprins acea lumina rosiatica, numai ca ele venind din adancuri, nu au surprins-o ca fiind cristalina, caci in urma cioburilor a ramas doar o negreala, caci oglinda ce acoperea negreala fundului de lac, explodase.

Si negreala ce se oglindea in cioburi s-a combinat cu rosul intens ce venea de la soare, si cioburile au imbracat o mantie rosie , ca taciunele aprins, si cioburile care inaintau spre fatza frunzelor erau rosii ca taciunele.

Si cioburile rosii ca taciunele au intepat ochii frunzelor, iar frunzele au aflat pentru prima oara ce este durerea si au clipit
Si lacrimi rosii au curs din ochii frunzelor si aceste lacrimi s-au pierdut in adancul intunecat al lacului.

Si aceste cioburi au brazdat si scoartat stejarului, parintele frunzelor, si astfel, orice frunza nou nascuta si nou desprinsa din stejar stia ce inseamna durerea.

Si cu ochii zgariati de cioburi rosii frunzele au asteptat apusul soarelui, pentru a-si primi binecuvantarea, dar desi soarele a apus la fel cum o facuse inainte, frunzele nu au mai perceput acea puritate ca fiind absoluta, si au vazut-o ca fiind usturatoare, ca fiind la fel ca cioburile ce le-au brazdat ochii.

Si multe dintre frunze, neputand suporta durerea cauzata de binecuvantarea soarelui si-au intors fata de la soare, si au ales sa cada pe fundul intunecat al lacului, sa fie alaturi de lacrimile lor, si sa ramana acolo in intunecimea ce strajuia adancul lacului, fara ca vreodata sa mai simta durereroasa binecuvantare.

Si de atunci frunza a invatat sa aleaga, sa ramana pe suprafata lacului strajuita de tatal ei stejarul, si sa primeasca binecuvantarea dureroasa a soarelui, sau sa se scufunde in intunecimea din adancul lacului.