Se spune ca undeva, candva o fetita plangea pe strada. Un domn sensibilizat de plansul fetitei s-a oprit sa o intrebe de ce plange. Fetita i-a raspuns suspinand "pentru ca am avut o bancnota de zece lei si am pierdut-o".
Domnul impresionat de plansul fetitei i-a daruit acesteia o bancnota de zece lei.
Moment in care fetita a inceput sa planga si mai amarnic.
Domnul a intrebat-o de ce plange in continuare.
"Pai daca nu as fi pierdut bancnota acum as fi avut in total douazeci de lei".
Uneori vad persoane adulte care incep sa planga si mai amarnic cand li se ofera ceva la schimb pentru ceea ce au pierdut...
Persoane carora li se ofera sansa unei relatii noi si satisfacatoare dar suspina dupa o relatie pierduta si nesatisfacatoare. Persoane care obtin succese personale consistente dar plang dupa succesele pe care le-ar fi putut obtine.
Am cunoscut de curand (inca) o fetita adulta care plangea dupa o pierdere. A actionat cu curaj si si-a compensat cumva pierderea. Ba as spune ca a obtinut ceva mai pretios. Si-a procurat singura bancnota lipsa. M-as fi asteptat sa se bucure insa la sfarsit si-a spus doar ca daca nu ar fi avut pierderea probabil ca ar fi avut mai mult. Mai mult din ce? Mai multa schimbare? Mai multa inertie? Mai mult din ceva ce nu s-a(r fi) intamplat niciodata?
Vi se pare cunoscut?
Din aceeasi categorie:
Oh, e atat de des intalnita situatia...
Draga Maroon, nu pot decat sa te rog sa continui aceasta lupta pentru ca atunci cand te vei multumi cu ce ai vei cunoaste feicirea cu adevarat! Dar si sa ai mare grija cum ii spui psihicului tau asta!
Pentru ca eu am ajuns la performanta asta, de a ma bucura de ce am, de a intelege ca fericirea nu vine din ce ne-am dori noi ci din ceea ce avem deja, dar am gresit undeva, adica am lasat ceva nerezolvat! Probabil o pierdere, o tristete cu care nu m-am putut impaca si care a rabufnit in anxietate si atacuri de panica absolut oribile si epuizante!
Da, sunt o persoana multumita si fericita...Am muncit mult sa ajung aici... Insa daca nu as fi calcat peste "cadavrele" tuturor dorintelor mele, daca as fi incercat mai mult, prin argumente logice, s ama impac cu unele pierderi, sa le accept, atunci nici suferinta anxietatii nu ar fi aparut!
e nevoie de atat de putin
Andutza, e nevoie de asa de putin sa fim fericiti, numai ca realizam asta prea rar. Ca sa iti dau un exemplu, anul trecut am avut pentru 2 saptamani piciorul in gips. Ei bine, atunci cand am scapat de el mi-am spus, si le-am spus si prietenilor mei: e asa de bine sa poti merge!!! Dar nu stim asta pana nu simtim ca putem pierde repede ce avem. Asa ca incerc sa fiu multumita si fericita, cum spui tu, in fiecare zi pentru ceea ce am.
, dar ma straduiesc sa constientizez faptul ca exista o ierarhizare, ca unele dorinte sunt mai importante decat altele. Dar ma mai gandesc la ceva: poate nu sunt eu destul de matura incat sa accept ideea de moarte (ca la asta ma trimtite cu gandul expresia) ca ceva normal in viata.
Cat despre expresia "cadavrele tuturor dorintelor mele"... nu am mai auzit-o pana acum, dar nici nu cred ca o s-o folosesc. Da, imi doresc in fiecare zi cate ceva, poate chiar ceva mai mult
PS sunt cam obosita, asa ca scuze daca mai sunt mici greseli
re: cadavrele dorintelor mele...
Ce mult imi place asta cu "cadavrele dorintelor mele"
da, mie mi se pare cunoscut...
si ma regasesc in aceasta poveste... Mi se intampla de multe ori sa plang dupa ceva ce am pierdut. Dar pentru ca m-am cam saturat sa ma plang, incerc sa imi schimb perspectiva si sa gasesc un castig la fiecare pierdere. E greu, recunosc, insa ma simt mai bine cu fiecare mica victorie
.
Post new comment