eu nu am facut psihoterapie propriu-zis, am fost doar la psihologul scolar cateva luni... Am omis multe si chiar am mintit dar tocmai aceste lucruri m-au ajutat cel mai mult pe mine, Aveam incredere in psiholog in acea perioada mai mult decat in oricine..m-a impresionat f mult prin atitudinea necritica, deschisa..si totusi minteam, omiteam..si asta a fost un semnal de alarma..de ce faceam asta?
Pe masura ce observam cum incerc sa ascund sau sa evit ceva, devenea din ce in ce mai evident pentru mine ca tocmai acel ceva imi provoca suferinta.

Am incheiat terapia in momentul in care am stiut sigur ce era in neregula...nu am simtit nevoia sa ii spun si psihologului.. am ales sa imi infrunt singura *demonii, de care nu imi mai era frica..ii vazusem clar si nu mai erau deloc inspaimantatori.

Cu scuzele de rigoare ca raspund inaintea Erenei,desi intrebarea ii e adresata,dar in cazul meu,da!-psihoterapeutul m-ar fi putut convinge sa investesc in el incredere,vorbind mai putin si ascultand,CU ATENTIE,mai mult!In felul acesta ar fi renuntat la perfectiunea comoda a teoriei si ar fi imbracat haina practica si simpla a empatiei,cu mai multa convingere,gasind astfel momentul prielnic si cuvantul potrivit pt a-mi dezlega limba.Am renuntat imediat(dupa doua experiente scurte cu doi psihoterapeuti diferiti)si m-am inarmat cu multa vointa si obiectivitate,cu un semn mare al crucii facut cu hotarare, incepand drumul autocunoasterii.Mi-au ramas stima si respectul fata de dumnealor,nu sunt absurda,nimeni nu e perfect.Si-apoi,nu ne ajunge o viata intreaga sa terminam de invatat,nu putem pretinde nimanui perfectiunea.Dar nici eu nu mi-am permis din pct.de vedere financiar sa caut "prietenul-psihoterapeut" potrivit!Profit de ocazie sa va salut cu mult respect.

Depinde foarte mult si de persoana care e clientul.

Nu neaparat lipsa de incredere in terapeut cat lipsa de incredere in genral in tot ce ne inconjoara.Eu una asa vad lucrurile pentru ca chiar daca de la inceput-cand am inceput terapia- mi s-a zis ca nu voi fi criticata ,si ca pot vb despre orice chiar orice,degeaba,pentru ca eu traim afara si am vazut cum este lumea si imi era foarte greu sa cred ca si un terapeut e diferit de restul.

E nevoie de ceva timp.Eu una abia dupa o perioada lunga de timp am inceput sa am incredere mai mare in terapeut.Cu toate ca stiam ca puteam vb despre orice imi trece mie prin cap si tot ce se intampla cu mine si toate framantarile,mereu ma gandeam "ce gandeste omu asta despre mine daca aude cate prosti fac"Si sincer nu cred ca a fost sub nici o forma vina lui,ci mai degraba a lumi in care traiesc,pentru ca mreu trebuia sa ascund ce gandeam ...era mai usor pentru ceilalti si pentru ine.Apoi asta mi-a devenit un stil de viata,asta pana am inceput eu sa ma satur si sa fiu nemultumita.

Mi-a fost de multe ori frica sa incep sa vb despre ce se intampla cu mine ,ocoleam multe lucruri importante imi era greu,fustrare neliniste agitatie chiar anxietate.Sincr chiar daca la cabinet era locul in care ma simteam cel mai in siguranta si chiar imi placea a fost foarte greu sa ma pot deschide.Stiam ca trebuie sa fac asta dar nu puteam.Eu consider ca e nevoie de o anumita perioada de timp de acomodare,mai mare mai mica,insa conteaza mult ca si cel ce este clientul sa isi doreasca asta.Oricat va dori terapeutul sa faca sa il ajute sa se deschida cel din fata lui e aproape imposibil sa faca asta de unu singur,daca cel din fata lui nu incearca.

Eu initial tatonam teritoriu....asteptam recatia la o chestie minora,mai putin importanta dar care stiam ca poate soca...si daca reactia ar fi fost una neplacuta pentru mine,sigur i-as fi zis...si mai mult mi-as fi luat hainutele si as fi plecat. Sa zicem ca mereu mi-a placut sa fac lucruri care socheaza,si asa am testat eu daca merita sa ma deschid sau nu.

Cred ca a mers destul de bine.Poate la sedinte nu sunt in stare sa ii zic tot ce simt,sunt zile in care eu sunt praf...poate sunt zile prea grele si lungi...prea agitate si de multe ori prefer ca atunci sa ignor ce simt ,sau sa ascund,pentru ca nu am forta necesara,dar mereu scriu ce simt legat de fiecare situatie ,de tot ce gandesc....si cand mi-a trecut prin cap sa ma joc cu lama sau cu anumite pastile-again- (puteam sa nu fac asta ca stiu ce cred ceilalti despre ce imi trece mie prin cap)dar am ales sa fac caci am vazut ca daca spun sau scriu ,de fiecare data cand ne intalnim are el grija sa aduca in discutie si chiar daca am o zii foarte da foarte nasoala parca tot pot vedea cat de cat lucrurile in roz.

In concluzie ce as vrea a transmit e faptul ca e nevoie de munca in doi aici si de o dorinta foarte mare de a incerca sa te deschizi.Si cred ca toti ar putea pentru ca eu eram foarte foarte inchisa...niciodata nu vb de sentimentele mele doar ma inchideam ca am vazut ca pe moment e mai usor asa,dar am vazut ca pe termen lung e mai dificil.

Si itit zic sigur ca "rusinea" e cel mai mare dusman.