Ecopsihologia intre solastalgie si solifilie

ei care ati vazut filmul "Avatar" va aduceti probabil aminte de una dintre ideile generoase ale filmului: aceea ca pe indepartata planeta Pandora toate fiintele vii sunt cumva conectate intre ele.

Radacinile arborilor de pe Pandora inconjoara planeta ca niste axoni bine interconectati, iar toate animalele (inclusiv umanoizii) au cozile terminate intr-un fel de port neural prin care pot comunica foarte profund.

Planeta insasi are un fel de inteligenta data de radacinile interconectate ale arborilor. Am putea sa ii spunem chiar un fel de inteligenta ecologica.

In 2004 un filosof cu vederi ecologiste, profesor de la universitatea Murdoch din Australia a creat cuvantul "solastalgie" din latinescul 'solacium' (confort) si grecescul 'algia' (durere, suferinta). Solastalgia incerca sa defineasca "durerea traita de cineva cand un loc in care locuieste si pe care il iubeste este agresat, o forma de dor de casa pe care o traiesti atunci cand esti acasa"

Chiar daca profesorul Albrecht atunci cand a lansat acest cuvant avea in minte o experienta personala foarte precisa (un fel de "Rosia Montana" a australienilor) cuvantul "solastalgia" a inceput sa circule liber prin lume (da, au si cuvintele destinele lor ): au aparut melodii care se numesc "solastalgia" iar oameni departe de Australia au inceput sa isi descrie experientele folosind cuvantul "solastalgia". De exemplu locuitorii din New Orleans care s-au reintors in orasul lor distrus de ape.

Solastalgia este opusa nostalgiei pentru ca este o emotie traita chiar in locul care o provoaca, nu departe de el.

Solastalgia este o emotie traita de oameni diferiti din locuri diferite fata de degradarea progresiva si ireversibila a mediului in care traiesc. Intrebarea la care ne provoaca insa solastalgia este cat de mult sufera mintea noastra odata cu suferintele mediului?

Pe planeta Pandora lucrurile erau clare: buldozerele erau incompatibile cu ideea de viata. Dar pe planeta Pamant?

Anul trecut American Psychological Association a publicat un raport numit "Interface Between Psychology and Global Climate Change in care vorbeste despre efectele psihologice ale afectarii mediului: anxietate, disperare, detasare emotionala. Ideile nu sunt chiar noi: o ramura a psihologiei care incearca sa isi faca loc sub soare de prin anii '60 numita 'ecopsihologie' considera ca durerea, anxietatea si disperarea provin din instinctele ecologice profunde pe care le avem cu totii. La fel de profunde ca si sexualitatea sau nevoia de a trai in grupuri.

De la ecopsihologie la ecoterapie nu e un pas prea mare.
Au aparut si psihoterapeuti (de fapt 'ecoterapeuti') care cauta sursa problemelor pe care le are clientul lor in relatia dizarmonica pe care acesta o are cu mediul. Echilibrul mental prespune echilibru ecologic. Pentru ecoterapeuti rezolvarea problemelor clientului sta in restabilirea relatiei acestuia cu mediul.

Filosoful ecologist Glenn Albrecht ne mai propune (la ceva timp de la prima lansare) inca un cuvant: "solifilie". Solifilia ar descrie sentimentul de a fi interconectat la mediu. Cred ca "solifilia" era sentimentul care ii incerca&caracteriza cel mai bine pe Na'vi de pe planeta Pandora.

Imi place sa cred ca solifilia exista, nu numai pe planete indepartate. Chiar daca nu este la fel de raspandita ca solastalgia. Chiar daca porturile neurale ale oamenilor nu sunt atat de clare si vizibile ca cele are indigenilor din Avatar.