Ambivalenta lui "de ce"

ntr-un articol recent Mihail Musat isi invita cititorii sa se gandeasca la modalitati de a-si creste autodisciplina. Cum autodisciplina nu a fost niciodata punctul meu forte am traversat articolul lui Mihail in mod indisciplinat in diferite zig-zag-uri si diagonale in speranta de a afla repede vreun pont. Ponturi sunt destule prin articol insa mie mi s-a parut ca lipseste totusi un element esential. Lipseste intrebarea (si posibilele raspunsuri personalizate) "de ce as vrea mai multa autodisciplina?" © Psihoterapie Net

Si daca tot m-am bagat in seama Mihail mi-a propus sa scriu un comentariu despre intrebarea "de ce". Propunerea lui mi-a adus aminte ca am cu intrebarea "de ce" o relatie ambivalenta, de love-hate, cam cum are dl. Basescu cu mogulii lui. Uneori mogulii sunt buni, alteori sunt rai. Sa-ti fie rusine, Dinu Patriciu. La fel este si cu intrebarea "de ce", uneori e buna, alteori e rea.

Sa va ma explic. Pe de o parte consider ca intrebarea "de ce" este mama tuturor schimbarilor, fara de care orice schimbare este schioapa si are viata scurta si chinuita. Nu am putut sa ma las de fumat pana nu mi-am raspuns onest la intrebarea "de ce vreau sa ma las de fumat". Nu am putut sa invat bine o limba straina pana nu mi-am rasspuns la intrebarea "de ce vreau sa invat aceasta limba straina?". Intrebarea "de ce", orientata fara echivoc spre viitor poate functiona ca o veritabila busola in schimbarea personala.

Pentru ca "de ce" are insa unele efecte secundare nedorite (ajung imediat si acolo) in cabinetul de psihoterapie in discutiile cu clientii mei prefer o varianta usor modificata a intrebarii "de ce?". In locul unui "de ce vreti sa faceti aceasta schimbare?" prefer "ce anume nu puteti face acum si ati putea face dupa ce obtineti schimbarea pe care v-o doriti?" In acest caz intrebarea "de ce" este esentiala: directioneaza clientul spre viitor, spre schimbare, spre solutii, spre nordul lui personal.

Exista insa si acele situatii in care intrebarea "de ce" in loc sa fie mama tuturor schimbarilor devine mama tuturor paraliziilor. Mai precis sunt acele situatii in care intrebarea "de ce" este orientata spre trecut.

Imaginati-va un turist care din diferite motive aluneca intr-o groapa. Un mic accident personal. Se aseaza confortabil pe fundul gropii ca pe un divan si incepe - tot ca pe divan - sa isi administreze doze copioase din intrebarea "de ce" formulata la trecut: "de ce mi s-a intamplat mie asta? De ce am cazut in groapa?" Probabil ca pana cand nu va inlocui intrebarea "de ce" cu intrebari mai rationale, cum ar fi "cum sa ies din groapa? In ce fel as putea iesi de aici?" va fi paralizat intr-o cauzalitate circulara, gaunoasa si inutila. Detest atat de tare intrebarea "de ce" orientata spre trecut incat i-am dedicat si o poveste, "Poveste despre dictatura lui De Ce si solutiile bufonilor".

Ca sa dau totusi dovada de putina autodisciplina in spiritul articolului lui Mihail Musat am sa ma opresc aici si am sa incerc sa sumarizez:

Intrebarea "de ce" este nepotrivita cand e orientata spre trecut. (de ex. "De ce n-am reusit pana acum sa am mai multa autodisciplina?")

Intrebarea "de ce" este foarte potrivita cand e orientata spre viitor. (de ex. "De ce as vrea mai multa autodisciplina?".)

Asa ca va urez cat mai multe "de ce"-uri cat mai bine orientate