Despre doua feluri de frica

Un proverb german spune ca "mai bine un sfarsit cu spaima decat o spaima fara sfarsit".

Proverbul nu ne spune la ce fel de spaima se refera dar probabil ca e ca la antibiotice, cu cat spectrul este mai larg cu atat mai bine.

Fricile sunt de doua feluri, sunt frici exterioare legate de pericole fizice concrete (un caine mare si furios e un exemplu la indemana ) si fricile interioare care sunt plasmuiri ale mintii noastre.

Cu fricile exterioare e relativ usor de negociat, daca mi-e frica de caini ii ocolesc, daca mi-e frica de pistolarii soldatii americani nu imi petrec vacantele in Irak, e destul de simplu. Fricile 'exterioare' sunt cel mai adesea frici rationale, care au ca obiectiv supravietuirea noastra cat mai lina.

Cu fricile interioare este mult mai greu de negociat. Fricile interioare nu au forma, nu au un obiect, nu sunt intotdeauna predictibile si de regula sunt frici irationale.

Daca frica exterioara ma indeparteaza doar de obiectul fricii (cainii, etc) si imi da la schimb o forma de liniste frica interioara ma indeparteaza de lucrurile care imi fac placere si imi da la schimb furie, suspiciune, anxietate, eventual depresie.

Revenind la proverbul care spune ca "mai bine un sfarsit cu spaima decat o spaima fara sfarsit" cred ca aplica foarte bine SI fricilor interioare. Fricile noastre interioare isi trag seva tocmai din evitarea noastra de a le confrunta, ne a ne obisnui si in cele din urma de a ne imprieteni cu ele.

Confruntarea cu fricile noastre interioare poate avea loc in multe feluri, de la modalitati compulsiv-empirice pana la variante sofisticate, organizate, de genul desensibilizarii sistematice practicata de psihoterapeuti.

Orice varianta am alege este ok cata vreme avem ca obiectiv apropierea, "imprietenirea" cu frica noastra.

O frica cu care ne-am imprietenit devine o frica ridicola, o frica "fara dinti", o frica inutila...