Ce povesti spune cabinetul de psihoterapie?

Atunci cand ma gandesc la cabinetul de psihoterapie imi place sa ma gandesc la acesta ca la un container pentru povesti. Ambele feluri de povesti, povestile pe care le spun pacientii terapeutilor si povestile pe care le spun terapeutii pacientilor.

Insa orice container, orice recipient spune el insusi o poveste. Cum arata, zgarieturile pe care le-a primit de-a lungul existentei, daca i s-a schimbat de-a lungul timpului destinatia initiala si tot asa.

Un exercitiu pe care l-am facut de multe ori a fost sa incerc sa intru in propriul meu cabinet de psihoterapie ca si cum as intra pentru prima data, sa intru in acea incapere pur senzorial, fara sa evaluez, fara sa judec.

Sa fiu atent la zgomotele care insotesc plimbarea cu liftul. La mirosurile care ma intampina pana la usa. La sentimentul care ma intampina in fata usii. La aceasta (pseudo)prima impresie cand intru in incapere.

Nu vreau sa discut acum neaparat despre transfer si felul in care transferul este influentat de culoarea perdelor si de ticaitul pendulei. Ci doar despre posibilele povesti pe care incaperea cabinetului de psihoterapie le-ar putea spune clientului.

Niciodata n-am fost un adept al unui setting terapeutic strict, rigid. La primul cabinet pe care l-am avut, impreuna cu doi colegi, am avut multe discutii despre cum ar trebui sa arate peretii cabinetului, usile, pozitia optima a scaunelor. In final drumurile noastre s-au despartit, poate tocmai datorita faptului ca eu n-am reusit sa vad cabinetul ca pe o camera de interogariu, cu peretii goi, o camera seaca, aseptica.

Pentru mine un cabinet de psihoterapie este o camera a povestilor si fiecare vizitator citeste povestea cabinetului asa cum vrea, asa cum poate. De regula cu totul diferit de intentiile povestitorului (=decoratorului). Si pentru ca fiecare cabinet este o camera a povestilor fiecare cabinet spune o poveste.

Imi aduc aminte ca atunci cand mi-am inceput activitatea in cabinetul in care ma aflu acum mai multi clienti mi-au spus ca li se pare camera prea mica. Chiar incepusem sa ma intreb daca nu cumva e intr-adevar prea mica insa imediat ce eu insumi m-am simtit mai bine in camera respectiva intrebarile au incetat. Camera capatase dimensiuni obisnuite. Camera prea mica era doar o reprezentare simbolica a propriului meu disconfort de atunci legat de un loc nou.

Mai multe experiente/observatii ca cea de mai sus m-au facut sa privesc cabinetul de psihoterapie ca pe un veritabil test proiectiv, ca pe un instrument care invita la comunicare simbolica. La spus povesti adica.

Si pe langa povestile pe care mi le spun clientii si cele pe care le spun eu lor imi dau seama ca exista si (cel putin) o poveste pe care o spune si cabinetul despre el insusi.

O poveste pe care eu (ca decorator) nu o controlez propriu-zis, eu furnizez doar elementele cu care cabinetul livreaza povestea.

V-ati gandit vreodata ce poveste spune camera/biroul/cabinetul in care lucrati despre voi insiva?