trec prin agonie efectiv. am inceput aproape sa nu mai dorm,urlu la Dumnezeu sa ma ajute sa dorm macar cateva ore, sa scap un pic de chinul asta sa nu prea mai mananc, pur si simplu ma distrug din interior. cum a inceput toata faza: am inceput dezv. personala si la un moment dat a iesit teama asta din inconstient si frica genereaza frica, se formeaza un circuit de asta de ajunge ori sa te distruga, ori sa te elibereze.

cand eram foarte mica, ai mei m-au dus la tara si m-au lasat acolo catva ani, timp in care eu n-am avut nici o regula. era doar bunica mea care nu avea timp de mine, n-aveam reguli de igiena, de socializare pt ca nu erau copii in zona si m-am retras in lumea mea si am inceput sa visez cu ochii deschisi.

cand ai mei m-au luat inapoi acasa, au incercat sa-mi impuna reguli de tot felul, de multe ori chiar violent pt ca erau exasperati si ei. Credinta pe care mi-am facut-o atunci a fost ca e ceva neinregula cu mine, ca eu nu ma pot adapta, ca nu-s ca ceilalti copii si evident ca ma retrageam in mine. Si cu cat incercau ai mei sa ma discipliineze cu atat ma retrageam mai tare in mine.La un moment dat am refuzat sa vb cu ei si m-au dus la un medic psihiatru sa vada daca sunt in regula si omul le-a zis ca sunt perfect ok.

Si anii au trecut si asa am functionat pana mama mea s-a imbolnavit psihic,cand aveam eu vreo 18 ani, ma rog fusese a doua ei criza dar de prima eu nu stiam. atunci am facut un soc nervos si cred ca am asociat total boala ei cu mine. Cei din jur imi spuneau ca sunt fragila si ca urmez si eu. Pt ca invatasem sa traiesc mult in lumea mea si eram o neadaptata. Inainte insa de a face maica-mea criza, eu participasem la niste intalniri de astea cu paranormalul cum era moda pe atunci si maica-mea incepuse deja sa aiba idei delirante dar pana sa intre efectiv in criza incepusem sa o cred si sa-i sustin ideile. era un mod de a evada din lumea reala in care nu ma adaptam si in care nu reprezentam nimic. deodata mi se daduse un rol important in ideile ei delirante. tata era ingrozit, ma ameninta ca ma interneaza la un azil psihiatric. apoi cand mama a facut realmente criza, m-a sunat sora mea si mi-a spus ca "mami a innebunit" si eu n-am mai putut sa vb, nush cum de n-am albit instantaneu.luni de zile imi sunau in minte vorbele ei. eram ingrozita si am ascuns in inconstient tot,plus ca ani de zile m-am torturat ca a fost vina mea. n-am mai vrut sa stiu de nici un subiect care m-ar fi putut destabiliza in vreun fel.si nush la un moment dat ce s-a intamplat ca m-am apucat de psihologie, de dezv personala. am vrut sa-mi imbunatatzesc istoria mea personala pt ca eram si sunt incontinuare o inadaptata. inainte de a iesi teama asta la iveala ma simteam chiar ok, ma impacasem cu niste chestii din mine, incepusem sa ma simt bine. acum parca ar fi o alta viata.

nu mai simt nimic, stiu de ce se intampla toate astea dar nu-mi pot opri teama care ma macina in ultimul hal. nu-mi doresc decat un pic de somn. mama mea a facut prima criza la 33 e ani, exact varsta asta si inconstient am asociat varsta asta cu ceva groaznic. ieri la terapie m-a intrebat cine sunt eu si am zis ca nu mai stiu cine sunt efectiv, nu mai stiu ce e cu mine. cu cat ma chinui mai tare cu atat ma simt mai desprinsa de realitate, cu cat ma simt mai desprinsa de realitate cu atat am senzatia ca gata o iau razna, fac schizofrenie si cu atat ma chinui mai tare.

azi noapte am reusit sa atzipesc de 3 ori si am avut trei vise. unul dintre ele ca aruncam niste apa pe strada si apoi urlam ca nu pot sa intru in apa aia, apoi am visat ca imi scrisesem mie o scrisoare in care spuneam ca ori ma impac cu mine ori ne separam.e teama mea ca nu reusesc sa ma accept si o sa ne separam, o sa fac schizofrenie. ma gandesc cum sa spun familiei asta, ce sa le zic? cum sa le zic asta? ca la ora asta nu vreau decat somn, sa fiu chiar sedata. iau pastile din plante cate 6 pe zi, inainte cu una dormeam dusa acum de-abia inchid ochii. eu stau doar cu tata si tata e bolnav si deprimat total. mi-e teama sa nu-mi fac rau, sa ma sinucid desi la un moment o percep ca pe o eliberare. ma simt ca tipul ala care a scrijelit cu sange pe pereti intr-o camera frigorifica care nici macar nu era in functiune ultimele ganduri inainte sa moara. ca sa vezi puterea sugestiei.

noi ne creeam realitatea si eu mi-am creeat realitatea asta. pur si simplu sunt in iadul meu personal. nu mai zic ca ma ustura capul de atata incordare si ca ma doare inima. cred ca mi-am facut santuri pe creier si gandurile se duc mereu in acelasi loc. din chestia asta stiu clar ca nu ies decat ori dilie, ori moarta ori eliberata. sa vedem cat ma mai tine corpul. nu-mi vine sa cred ca ma sperii de mine insami pt ca e clar ca nu accept ceva in mine dar nu mai stiu ce. pana la urma o sa las sa se intample orice numai sa se termine