bataliile mele

ieri am avut examen la care am luat 10. mai mult pentru ca mi-a placut foarte tare materia (analiza tranzactionala) si chiar m-a ajutat ce-am citit acolo.

una dintre teoriile din AT este ca ne scriem de mici copii scenariul vietii noastre in functie de cum resimtim si cum interpretam tot ce e in jurul nostru, ce ne afecteaza direct si indirect.

cele mai multe scenarii sunt banale, altele sunt castigatoare si altele perdante sau harmatice, tragice. apoi pe parcursul vietii facem orice sa urmarim scenariul.
daca in scenariul din copilarie am scris ca nu avem dreptul sau nu meritam sa fim fericiti, ne vom sabota singuri mereu numai ca sa nu iesim din scenariu.

din ce mi-am dat eu seama, scenariul vietii pe care l-am scris cand eram mica suna cam in termenii astia: nu pot exista decat in urmatoarele conditii:

- sa fiu nefericita si neiubita pentru ca nu am dreptul sa fiu fericita si iubita
- sa stau intodeauna pe margine, sa nu ma implic in nimic pentru ca voi suferi
- sa nu ma despart de mediul securizant pentru ca altfel nu voi fi in siguranta
- la un moment dat, sa innebunesc, sa ma izolez sau sau sa mor si sa-mi inchei viata ca un poet asa, boem, un soi de Eminescu.poate nu cu cuvintele astea dar asta e ideea.
tot ce am facut mai tarziu a fost sa urmaresc pas cu pas scenariul asta perdant, poate chiar harmatic.

vestea cea buna este ca putem sa rescriem scenariul de viata. intodeauna. dar in momentul in care il rescrii sigur ca incerci sa te distrugi pe tine pentru ca numai in cadrul vechilor credinte te simti in siguranta. noi singuri nu ne dam voie sa fim fericiti, ne sabotam mereu la fiecare pas.

am ore in care ma simt bine si ore in care ma apuca disperarea si am senzatia ca nu voi mai iesi din asta, ca destinul e implacabil.

ieri am iesit dupa examen la o pizza si eram nervoasa, iritata. au venit si niste persoane pe care n-aveam chef sa le vad nu ca era ceva in neregula cu ele, ci pur si simplu nu suportam oameni, ma enerva ideea ca trebuie sa nu par antisociala. am fugarit chiar niste copile cersetoare de la masa ceea ce nu prea imi sta mie in fire

eram atat de stresata si de nervoasa si de iritata ca ma enerva orice. am si ametit un pic. apoi am innebunit-o pe buna mea prietena, aproape ca n-am lasat-o sa vorbeasca .

copil fiind, nu mai stiu ce s-a intamplat de am ajuns eu la concluzia ca nu merit sa fiu iubita. probabil venind din patru frati, au fost momente de neglijare, in care m-am simtit abandonata si neiubita, tata ne-a batut ca pe hotii de cai, mama era aeriana,imi spuneau sau imi dadeau de inteles ca nu-s normala, ca nu e normal ce fac si probabil ca si de aici am tras eu concluzia ca ceva e in neregula cu mine, ca nu sunt ca ceilalti copii si ca evident ca nu merit sa fiu iubita. sau ca tebuie sa muncesti foarte mult si sa demonstrezi tot soiul de aiurisme ca sa fii iubit. ceea ce e o tampenie.

eu merit sa fiu iubita doar pentru ca exist. e suficient. nu e nevoie sa demonstrez nimic nimanui.si fiecare dintre noi merita sa fie iubit doar pentru ca respira. pentru ca suntem minunati. in esenta suntem Dumnezeu si asta e mai mult decat suficient. noi ne-am limitat singuri candva, atat.

ma simteam rupta de ceilalti, ciudata, poate pentru ca am si petrecut ceva timp mai mult singura si nu invatasem sa socializez. si copilul din mine a tras niste concluzii pe baza carora asa am trait toata viata. si ca sa demonstrez asta: am avut mereu probleme cu integrarea in orice pogram, chiuleam de la gradinita, apoi de la scoala, apoi de la servici.

am avut ani in care n-am lucrat ca mi-era teama sa ma implic in ceva. e inutil sa mai spun ca nici acum n-am servici. am iubit pe cineva pe la 20 de ani si m-am sabotat singura si bineinteles ca n-am fost impreuna. apoi a urmat un intreg lant de aventuri de-o noapte care m-au traumatizat si mai tare.

oricum eu le-am atras. credeam ca nu merit mai mult. odata, dupa ce m-am culcat cu un tip, respectivul dormea si eu am avut un atac de panica ca nu gaseam cheile sa plec de acolo.el statea la etajul 1 si am inceput sa ma gandesc serios sa ma arunc pe geam numai sa scap de acolo.

nu suportam sa dorm cu un barbat in pat, sa ma tina in brate, sa fiu mangaiata. ultima mea incercare de aventura a fost acum vreo luna cred. eu eram varza emotional si omul n-avea chef decat de sex, nu mai gandea logic. si insista de ma zapacise de cap si eu incercam sa-i spun ca nu pot, ca nu mai vreau aventuri de-o noapte.
pana la urma, am cedat un pic si in timp ce-i faceam sex oral, plangeam si ma gandeam ca nu trebuie sa suport asta, ca eu merit mai mult de la viata .

si m-am oprit, am plecat si i-am scris pe mess ca eu vreau mai mult de la viata si merit mai mult de la viata. n-a fost vina lui, eu l-am atras pentru ca sa ma pun pe mine in aceiasi situatie, sa ma conformez scenariului.

e inutil probabil sa va mai spun ca m-am ingrasat de mic copil si ca mai mereu am avut probleme cu greutatea, inclusiv acum. era firesc, doar trebuia sa ma pedepsesc:D. asa ca au fost barbati care,m-au intrebat ce am in meniu,(exact asa cu cuvintele astea) ca macar daca sunt grasa, sa prestez bine in pat. probabil ca e inutil sa va spun ca am fost violata si ca am atras asta pentru ca, inconstient, credinta mea e ca meritam sa fiu umilita, sa ma doara.

pana si violul a fost atipic si am ajuns la concluzia ca e vina mea. simteam nevoia sa ma pedepsesc si mai tare evident. deci tipul dupa ce m-a violat prima oara, a inceput sa planga si sa-mi spuna poezii. cred ca e inutil sa va spun ca m-a induiosat si uite asa i-am oferit posibilitatea sa ma violeze a doua oara in aceiasi noapte .

am renuntat mereu la orice plan inceput, pe ideea ca nu sunt in stare, ca nu pot sa fac. cand m-am indragostit, am facut eu ceva sa nu care cumva sa iasa:D. nu mai zic ca am facut depresie majora si ca m-au chinuit si m-au torturat atacurile de panica si zecile de frici. evident ca atunci cand s-a imbolnavit mama mea de cancer si imediat si tatal meu, care dintre cei patru frati ii aduna de pe jos cand cadeau, care a stat cu ei prin spitale? eu, normal. trebuia sa ma autopedepsesc, sa ma chinui.

era normal sa am grija de ei dar nu sa-mi sacrific totul pentru ei indiferent cat era de grava situatia. si cine n-a plans la moartea maica-mii de teama sa nu ma implic, sa nu sufar prea tare, sa nu pierd controlul? eu evident. cine nu s-a implicat niciodata in casa in care am stat? eu desigur.

m-a durut direct in cot intodeauna. i-am exasperat pe ai mei.e inutil sa va mai spun, probabil, ca am fost intretinuta ba de frati, ba de parinti, ca n-am avut niciodata grija de partea financiara, ca n-am avut nicodata grija de mine si m-am lasat in paragina. am fost o adolescenta chinuita, izolata. aveam impresia ca oamenii nu ma aud, realmente, fizic. ma miram cand cineva auzea ce spun, aveam probleme chiar si de igiena, nu mai zic ca purtam hainele pe mine pana se zdrentuiau. n-aveam deloc grija de mine. asta am invatat-o in timp. inainte sa intru in criza asta, eram chiar fericita si ma suspectez ca am facut eu ceva ca sa nu fiu fericita

asta este vechiul tipar in care am trait, este trecutul meu.si nu mi-e jena sa-l scriu aici. fiecare intelege ce vrea pana la urma. ieri am facut autosugestie cateva ore si imi tot ziceam ca merit sa am o viata fericita si parca nu ma credeam dar stiu ca functioneaza. sunt puternica chiar daca uneori mai cad. dar am ales deja sa-mi recreez scenariul vietii intr-unul fericit si echilibrat.