Dan Gogleaza despre statutul profesorilor
Despre statutul profesorilor, lista cu handicapurile psihice, rolul psihoterapiei si confidentialitatea - publicat în Revista de Cultura Timpul – Iasi, 2004.
Liviu Antonesei în dialog cu Dan Gogleaza (www.gogleaza.com), psiholog clinician si psihoterapeut în Leverkusen (Germania).
Liviu Antonesei: - Avînd în vedere rezonanta primului interviu, privind examinarea psihologica a profesorilor din Observator Cultural nr. 194 si a dificultatilor pe care le întîmpina dascalii nostri, doresc sa continuam discutia cu tema statutul profesorilor. Care si cum este perceput statutul profesorului în Germania?
Dan Gogleaza: - În primul rînd multumesc pentru sansa de a continua si preciza unele idei. Ca orice grupa sociala si cea a profesorilor poate fi privita atît de sus, din partea legiuitorului, cît si de jos, din perspectiva celor cu care vine în contact. Profesorii au în Germania statutul unor functionari de stat, ai administratiei si dreptului public - Beamten des oeffentlichen Rechts, ceea ce înseamna ca pot lua decizii, privind modul de aplicare al legilor, din domeniul de competenta. Ei sunt denumiti cu respect – Hochheitstraeger -, pentru care nu avem un echivalent în româna, se poate înţelege ceva în genul purtatori/însarcinati ai Excelenţei sau ai unui – scop înalt, nobil - cum si este de fapt cel al educaţiei. Ca functionari de stat, ei apartin puterii executivului la fel ca politistii, vamesii, granicerii si procurorii, sînt angajati pe viata, nu pot fi demisi din funcţie, decît cu excepţia cazurilor de savîrsire a unei infractiuni iar ca educatori se supun ministerului de resort. Din perspectiva cealalta ei sînt priviti cu un respect aparte.
Liviu Antonesei: - La noi se continua cruciada punerii în inferioritate a profesorilor. Dupa ce i-a trimis anual la examenul psihologic, despre care am vorbit în interviul anterior, ministerul sanatatii si cel al educatiei au alcatuit o lista a - incompatibilitatilor medicale cu functia didactica - cerut de legea privind Statutul personalului didactic din 1997, cu o serie larga de - handicapuri psihice - de la nevroze anxioase, la ticuri, tulburari ale preferintei sexuale, la boli neurologice ale sistemului nervos central si periferic, etc. Au si germanii o lista? Ce poti spune despre gravitatea acestor suferinte si practicarea acestei profesii?
Dan Gogleaza: - Am spus si în primul interviu ca nu este permisa nici o aluzie privind sanatatea psihica a unei persoane, ea fiind un domeniu particular, intim, sfera aparata de constitutie. Nu exista asemenea liste, nu pentru ca nu ar avea probleme, ci pur si simplu ei le gîndesc si rezolva altfel. Cunosc lista, însa faptul ca ministrii nostri nu sînt ca în Germania doar politicieni, ci unul este medic iar celalalt profesor, ridica multe dileme. Ea este nu numai o exagerare dar si o încălcare a drepturilor omului cu tenta discriminatorie. Aceasta îmi aminteste si de alte liste, mai negre, mai rosii, ma rog, se pare ca nu reusim sa iesim din schemele autoritarismului, observ chiar o placere de a pune oamenii într-o ordine ierarhica, la coada sau la index. Nu este de ajuns sa spui într-un articol - nimeni nu este mai presus de lege -, ce garantează în fond implacabilitatea legii asupra individului si nu vizeaza umanismul ce ar trebui prins într-o formulare de genul - nici un om nu este mai presus de alt om. Lista sugereaza sau indica ceea ce examenul psihologic ar trebui sa gaseasca si ne întoarcem exact la tema avuta în primul interviu si la aceleasi dificultati de aplicare a masurii: care sînt criteriile, care-i metodologia, unde-i deontologia si nu la urma urmei cine are dreptul sau autoritatea sa execute masura fara a crea haosul contestarilor diagnostice. Cu cît masurile luate vor fi mai greu de aplicat, datorita viciilor metodologice sau etice, cu atît mai mult vor trebui luate masuri si mai drastice care vor fi si mai inaplicabile, o escaladare vicioasă care nu face decît sa mareasca conflictele.
Termenul de incompatibilitate sugereaza un aspect strict moral si nu unul care sa se refere la o pierdere a apacitatii de munca, singura care ar putea pensiona pe cineva. Tulburarile enumerate nu sînt diagnoze ci grupe de afectiuni sau simptome care, cu cît sînt mai generale cu atît mai mult ofera un spaţiu larg interpretarilor. O alta precizare ar fi aceea ca, un simptom nu face o boala iar un diagnostic psihic, comunicat nu tocmai deontologic, poate destabiliza persoana sau fixa definitiv o suferinţa prin sugestia autorităţii. Aceasta masura constrînge psihiatria si psihologia la aplicarea unor masuri administrativ-represive, ceea ce este inadmisibil nu numai dupa normele europene ci si la o judecata mai adînca. Daca psihiatrii si psihologii români vor executa masura, ei vor dovedi sau un complex de inferioritate fata de organisme sau ca nu s-au eliberat suficient de metehnele trecutului de a fi instrumentul unui sistem. Profesia de psihiatru sau psiholog este incompatibila, ca sa pastram formularea, cu participarea la proiecte împotriva omului sau principiilor umanismului absolut. Problemele deontologice sînt extrem de actuale deoarece, riscul folosirii psihologiei si stiintelor comunicării la proiecte de influentare manipulativa, este o realitate a mileniului trei, însa aceasta este deja o alta tema.
Liviu Antonesei: - Concret, daca un profesor devine depresiv, are un tic sau bea, i se retrage în Germania dreptul de practicare a profesiei?
Dan Gogleaza: - Nu, pentru ca n-au o lista si nici de gînd sa faca una. Serios vorbind, lista nu conţine precizari privind nivelul de gravitate al nevrozelor respective si nu poate rezista unei analize profesionale serioase. Discutia poate fi mai ampla si legata de eforturile psihiatriei din ultimii cincizeci de ani, de a integra social suferindul psihic si a opri marginalizarea lui într-o societate puritană. Comunismul a fost puritan, a respins si marginalizat bolile psihice ca ramasite burgheze sau reacţionare, nu le-a recunoscut niciodată ca fiind ale sale. Daca o comunitate nu accepta suferinta psihica si vrea sa faca curatenie generala prin eliminarea/extirparea mizeriei, urîtului refuzînd contactul cu realitatile devenite probleme dintr-o greata agresiva, atunci ea nu sare departe de trecutul pe care-l renega. Lipsa tolerantei este în general o dovada de slabiciune si anxietate, ne aparam în fond de propria urîtenie iar fobiile sînt proiectii asupra celorlalti. Sîntem cu atît mai departe în evolutie ca oameni, cu cît distanta fata de semenii nostri, indiferent de originea si statutul lor, este mai mica.
Concret, nici una din incompatibilitătile enumerate nu este considerata în Germania un handicap în practicarea acestei profesiei si pentru faptul ca ele nu sînt tulburari ale constiintei. Cum ne referim la adulţi deveniti profesori, putem afirma ca au fost capabili de un efort cognitiv intensiv si de un anumit nivel, ca au trecut prin mai multe filtre selective si s-au dovedit, cel putin pîna la obtinerea titlului, sanatosi psihic si performanti, altfel nu-si puteau sustine examenele. Suferintele aparute la vîrsta adulta nu au adîncimea celor aparute în tinerete si sînt în mare majoritate de natura nevrotica. Nevrozele menţionate în lista sînt remisibile si nu afecteaza constiinta sau puterea de judecare. Nici macar alcoolismul, în primele faze, nu este considerat un motiv de retragere a dreptului de practicare a profesiei, daca nu este însoţit de devieri comportamentale grave de la disciplina codului profesional. În situatiile de conflict cu o anumita conduita, cel care reacţioneaza primul este directorul scolii, pe baza statutului profesional si prin respectarea codului etic. Concret acesta poate fi trimis la un Amtsarzt, medic al Serviciului de Sanatate, pentru a fi consultat si care face o apreciere globala a situatiei. Acesta îl poate tine în concediu medical maximum 18 luni, timp în care este obligat sa se trateze, dupa care sau va fi pensionat sau se reântoarce la post. Desigur ca nici medicul nu are o lista de incompatibilitati, factorul decisiv în aprecierea sa este constiinta problemei si recidivele de comportament.
Sincer vorbind, daca cineva are un Parkinson avansat si nu se mai poate tine pe picioare, atunci se pensioneaza de la sine, însa foarte mulţi reuşesc sa lucreze mulţi ani dupa diagnosticare, cum este exemplul actorului Michael J. Fox care are boala de peste 12 ani si înca toarna filme. Caracteristic acestei boli este, printre altele, conservarea ratiunii, a întelegerii si a trasaturilor fetei, se îmbatrâneste numai corporal. La fel si epilepsia, nu e cazul sa enumer cîte personalitati au suferit de aceasta boala, deoarece daca este cauzata traumatic sau crizele sînt petit mal, poate fi foarte bine controlata medicamentos. Referitor la grupa tulburarilor sistemului nervos central si periferic, asociate cu defecte de auz, vorbire, vaz, atunci geniul astrofizicii mondiale de la Cambridge, Stephen Hawking, care sufera de atrofie musculara progresiva, nu se poate misca decît împins în cărucior si vorbeste printr-un senzor conectat la un computer, pentru ca abia îsi poate misca limba, ar fi fost de mult considerat incompatibil la noi. Chiar si în cadrul unor suferinte mai grave cum ar fi schizofrenia sau autismul avem de-a face uneori cu oameni de exceptie, cum ar fi profesorul american John Forbes Nash jr. care a luat premiul Nobel pentru matematica aplicata si dupa a carui biografie s-a facut recent filmul A beautiful mind. Eu cunosc personal un informatician din Focsani, Mircea Bucur, care este un programator de exceptie desi nu a văzut niciodata simbolurile abstracte ale limbajelor de programare, fiind orb. Tony DeBlois, un virtuos al pianului, este orb si sufera de autism, însa poate cînta pe dinafara 8000 de bucati muzicale. Unii autisti sînt dotati cu o memorie aproape fenomenală, iar talentele pe care le au sînt în legatura cu dezvoltarea accentuata a emisferei drepte, ce depoziteaza aptitudinile vizuale, de calcul si artistice, în detrimentul celei emotionale. La vîrsta adulta cel puţin 1% din populatie sufera un episod psihotic trecator si care nu declanseaza neaparat recidive. Sa nu uitam apoi ca o deficienta determina mecanisme de compensare foarte puternice, ce duce la performante de exceptie si nu la urma urmei, o persoana confruntata cu o suferinta, renunta sa se mai creada centrul universului, se reorienteaza constientizîndu-si granitele, dovedind si o empatie crescuta fata de problemele celorlalti.
Liviu Antonesei: - Eu cred ca la noi numai suferinta sau boala îi mai poate face pe ministrii nostri sa empatizeze si sa devina umani. Ai afirmat ca a fi psiholog si a face politica ar fi o contradictie în termeni. Unii colegi sînt de parere ca, primul interviu ar fi trebuit curatat de unele aprecieri politice.
Dan Gogleaza: - Sînt multe aspecte conceptuale de clarificat si cea mai simpla ar fi precizarea: a folosi cuvîntul politica nu e totuna cu a face politica, tot asa cum nici cuvîntul ciocolata nu poate fi mîncat si nici nu e dulce. Chiar daca ai fi membru de partid, ceea ce nu a fost cazul meu niciodata, tot nu înseamna ca o persoana face politica, cel mult se sprijina pe ceea ce fac altii sau e facuta deja si servita. Lasînd la o parte jocurile de cuvinte, o expresie draga lui Wittgenstein, eu am luat atunci, ca si acum, o atitudine civica în cadrul unor responsabilitati profesionale, fara sa fac diferenţieri. Politica face asemenea diferentieri si aici se afla deosebirea de fond între o constiinta civica si un politician constrîns de o anumita doctrina sau constructii ideologice. Eu cred ca atît psihologul, psihiatrul, ca de altfel si preotul, nu au ce cauta în politica daca sînt activi profesional si ar trebui lasati sa-si faca datoria, sa îngrijeasca spiritul, fara a fi influentati de anumite interese. Am citit de curînd o anomalie si un caz grav de încalcare a acestor principii: un preot care este si primar (ce nonsens!) determina la spovedanie un batrîn de 100 de ani sa devina membru într-un partid!
Liviu Antonesei: - Nu trebuie sa te miri, suntem tara tuturor posibilitatilor. Totusi, în situatia în care un elev este agresat de un profesor sau este pus într-o situatie incompatibila, cum am putea sa-i aparam de un pericol potenţial?
Dan Gogleaza: - De un pericol potential nu trebuie sa ne aparam pentru ca s-ar putea sa-l determinam, oricum în nici un caz prin liste care pot crea realităti acolo unde nu sînt, ceea ce este grav, realitatea poate copia lista, sper ca realizezi paradoxul ontologic si potentialul psihotic. Între grija partidului si statului fata de mama si copil - era pe la Congresul IX sau X al PCR - si o atitudine sanatoasa, în care se creeaza posibilitatea ca familia si scoala sa-si vada singuri de copiii pe care îi au în îngrijire, este o diferenta etica de fond. A mima ajutorul prin corn cu lapte si protectia prin liste justitiare înseamna a manipula si a întreţine dependente. A da cuiva în fiecare zi un peste si a nu-l învata sa pescuiasca singur, este garantul sigur de mentinere a unei stari de a se sta cu mîna întinsa în timp ce daruitorul se va simti, cel putin la fel de caritativ ca Maica Tereza sau chiar un mic Dumnezeu. Daca, la o scoala s-a petrecut un eveniment sau un abuz grav, atunci problema trebuie reglementata pur si simplu juridic, însa prelucrarea cazului trebuie sa urmeze un traseu civic: mai întîi, el trebuie prelucrat de psihologi cu elevii în cauza, apoi cu parintii, ei trebuie învatati cum sa recunoasca un comportament inadecvat si sa stie cui se pot adresa, în conditiile pastrarii discretiei si anonimatului dupa caz, formarea unor grupe de întrajutorare sau a unui Forum în care sa fie dezbatute conflictele si desigur înfiintarea unui numar de telefon Hotline la un serviciu social sau psihologic pentru tineret, unde se pot anunţa prompt cazurile de încalcare a disciplinei sau alte abuzuri. Asemenea masuri se iau si în Germania pentru a oferi copiilor posibilitatea sa se apere de agresivitatea sau abuzurile sexuale în propria familie. Astfel se poate mari transparenta problemelor si rezolvarea lor competenta, prin implicarea directa a celor în cauza. La un anumit nivel de întelegere solutia problemei vietii se remarca prin disparitia acelei probleme iar cautarea unei solutii acolo unde nu este sau în absenta unei cautari responsabile, constituie de fapt greutatea rezolvarii ei.
Liviu Antonesei: - La noi sînt multe discutii contradictorii chiar si în rîndurile profesorilor, ceea ce face sa nu se actioneze unitar si sa se realizeze putin. Ce crezi ca ne împiedica de fapt?
Dan Gogleaza: - O justificare se gaseste oricînd si nu cred ca jelindu-ne ajungem la ceea ce trebuie. Am fost decenii de-a rîndul victimele dezbinarilor sau a denaturarilor de tot felul, deci suspiciunea are radacini adînci în sufletele noastre. Primul lucru pe care l-am auzit în 1986 în Germania a fost: fereste-te de români! - ceea ce pentru mentalitatea mea a fost groaznic. Daca alte naţii se ajuta afara unii pe altii, românii nu au facut-o si daca s-a simulat ajutorul, atunci a avut un alt substrat. Personal n-am tinut cont de avertizari, am ramas acelasi si unde am putut am ajutat si ajut fara sa aleg pe cine ajut. Dar asta este deja o alta problema.
Eu cred ca va fi în continuare dificil sa se obtina o unitate de pareri sau actiuni concertate, fara o prelucrare sistematica si serioasa a trecutului, a adevarului despre noi asa cum a fost, e un drept care nu poate fi decît amînat iar amînarile sînt depresive. Trecutul neprelucrat suficient mentine tensiunile sociale si riscul ca multe elemente de gîndire, ce ar trebui depasite, sa fie mentinute peste generatii. Daca analizezi discursul general comunicativ de acasa, te surprinde amestecul permanent de aluzii sau atacuri directe la persoana, ceea ce face ca informaţional, sa comunicam nimic. Din 1990 discutam despre noi, un fel de terapie verbala fara scop, ne învinuim reciproc si nu avansam pentru ca nu reusim sa iesim din schemele mentale, sadite în premizele gîndirii noastre în trecut. Ne lipsesc atît reperele acceptate de toti, un fel de Common sense cît si spiritele unitare. Observ si un fel de cochetarie cu puterea, foarte raspîndita la toate nivelele, e destul de adînc simptomul Conducatorului, de fapt cam toti am fost asa, arbitrari, nedemocratici, agresivi, atoatestiutori, ma rog nu cred ca-i o noutate ce spun. O alta problema ar fi data si de disensiunile din interiorul breslelor profesionale, care le fac inofensive si manipulabile. În Germania exista un spirit de casta al breslelor vechi de sute de ani, o traditie a acestui numitor comun care întareste sentimentul apartenentei si mareste rezistenta la influenta. Eu nu am auzit aici ca un medic sa vorbeasca urît de un coleg sau ca un ziarist sa-l desfiinteze pe altul, comportament interzis de codurilor etice profesionale respective. Conflictele, rezolvarile agresive, lipsa perspectivei si a programelor de investitii, a facut sa fim confruntati si cu un exod de specialisti extrem de daunator. Pe termen lung nu vom mai avea nici profesori si nici medici cîti am avut cîndva, structura demografica arata îmbatrînirea acestor grupe si slaba primenire de jos. Institutele de cercetari sociale se preocupa de sondaje politice în vederea alegerilor în loc sa prinda evenimentele majore si grave, cum este depopularea în general si emigrarea specialistilor în special. Aceasta indiferenta este pe termen lung o catastrofa, se publica doar cifrele în ziare si ca la fiecare opt minute un român paraseste tara si cam asta-i tot. În Germania s-a discutat furtunos în Bundestag si ca fiind o problema nationala faptul ca au plecat cîteva sute de diplome, în conditiile existentei a peste patru milioane de someri.
Liviu Antonesei: - Profesorii pleaca mai putin din fericire, desi salarizarea lor este sub orice critica si eu cred ca aceste masuri le va mari frustrarea deja existenta.
Dan Gogleaza: - Desigur, daca esti depresiv si ameninţat cu demisia, devii si mai depresiv si de ce nu, te poti sinucide. Daca ai ticuri, ele se vor accentua sub presiunea de a le stapîni, daca ai tulburari psihosomatice acestea se vor agrava si te vor aduce la disperare, adica toata lumea va suferi sau va încerca orice sa mascheze realitatea, atitudine care nu face decît sa agraveze starile. Se stie doar ca relaxarea si remisia psihica este conditionata si de întelegerea sau acceptarea bolii de cei din jur si nu prin mentinerea sentimentului de penibil. Salarizarea este un alt mod de a rani sensibilitati si a face un intelectual sa se comporte constrîns de nevoia supravietuirii, adica la a-l determina sa se compromita, sa-si piarda prestigiul si autoritatea, fara de care nu putem vorbi de un dascal. Se constrînge, se aduce la disperare, reactiile apar, ele sînt indezirabile si noi le sanctionam protejîndu-ne puritanismul în spatele unor diagnostice sau liste. Pusi în situatia sa-si completeze veniturile, lor li se va imputa incorectitudinea si ea poate fi într-un fel un alibi pentru coruptia proprie, asadar nimeni nu este cinstit! Cinstea si corectitudinea nu se poate obtine fara respectul demnitatii umane, în fond fiecare se comporta la nivelul încrederii acordate si aceasta este una din explicaţiile succeselor românilor din strainatate. Incompatibil este modul cum se procedeaza.
Liviu Antonesei: - Se vorbeste mult la noi de schimbarea mentalitatilor dar ramînem adesea la vorbe. Psihoterapeutul schimba mentalitatea individuala, exista si solutii colective?
Dan Gogleaza: - Daca vrem sa ne schimbam trebuie sa gîndim altfel, sa parasim atît pozitia egocentrica, a superioritatii cît si aceea a rolului de victime sau de nedreptatiti. Am observat acasa, pe lînga un narcisism de tipul - sîntem cei mai, cei mai...- cultivat cîndva si o manie a prejudiciului, a dezavantajarii ba de catre minoritati, ba de vecini sau mai recent de arbitrii de fotbal. Grav este si faptul ca televiziunile fac emisiuni speciale ce întreţin astfel de perspective prin moderatori depasiti de situatie, ce incita spiritele cu parole antieuropene, nationaliste, etc. Îmi amintesc ca, pe timpul unui campionat mondial de fotbal, ambasadorul francez a trebuit sa-si ceara scuze pentru ziaristul care ne-a comparat metaforic fotbalistii cu o trupa de tigani virtuosi. Toata natia a fost indignata si mai este înca, deşi au trecut vreo zece ani, de parca ne-ar fi comparat cu niste animale oribile, nu cu oameni care traiesc altfel. Nici o personalitate sau om de cultura n-a reactionat în vreun fel si aceasta este si mai grav. Aşadar, o comparaţie cu semenii tai de pe Terra este o jignire, aşa am aflat si eu ca apartin unei rase superioare, dar din pacate descoperirea ma întristeaza. Iniţial m-a indignat, apoi mi-a fost rusine pentru aceasta reactie, celor care am reusit sa le spun parerea mea, mi-au dat dreptate si s-au scuzat. De fapt noi ar trebui sa cerem scuze francezilor nu invers, am ramas datori nu numai lor ci si acestei etnii, care ma mira ca nu ne-a intentat un proces de calomnie, doar este la moda sa te simti jignit si sa procesezi. Dupa cum se vede, tiganii nu s-au simtit jigniti de comparatia facuta cu noi, desi ar fi avut poate motive s-o faca, dupa modul cum am reacţionat.
Liviu Antonesei: - Sincer sa fiu nu numai ca ai dreptate, dar cred ca tocmai astfel de perspective ne-ar ajuta sa depasim multe mecanisme, moduri de gîndire. Care ar fi explicatia ca un psihoterapeut poate sa gîndeasca si –altfel-?
Dan Gogleaza: - El trebuie sa gîndeasca altfel daca vrea sa ramîna în profesie. Cum vine zilnic în contact cu opinii sau viziuni asupra lumii mai neobisnuite, trebuie depus un efort autoanalitic de întelegere exacta, empatica, altfel nu poti ajuta pe nimeni, iar faptul ca poti ajuta este o confirmare a ceea ce functioneaza. Dupa ultimele cercetări asupra creierului s-a constat ca acesta construieste si tinde la formarea unor lumi interne închise nu este asa de deschis cum ne-a placut sa credem la începuturile ciberneticii. Creierul are o foame informaţionala si o nevoie empatica de conectare permanenta la celelalte lumi, ceva în sensul Erschließung-ului heideggerian daca vrei, deschidere prin racordare a ceva pîna atunci închis. Psihoterapeutul trebuie sa-si traduca limbajele acestor lumi dupa un cod sau paradigme multiple, pe care-l foloseste apoi pentru a schimba pre-supozitiile unei gîndiri devenite ineficiente sau conflictuale. Exercitiul acestui altfel este nu numai cognitiv, ci si o experienta repetata personal sau de pacientii pe care-i însoteste terapeutic.
Liviu Antonesei: - Profesia de psihoterapeut este o atractie pentru majoritatea studentilor de la psihologie însa mai avem prejudecati în aceasta privinta.
Dan Gogleaza: - Orice meserie are un risc si fiecare ar trebui sa decida fiind bine informat de ceea ce-l asteapta. Formarea psihoterapeutilor este la noi la început, ceea ce face sa fie si mai greu decît este. Cunosc prejudecatile multor intelectuali de acasa vizavi de psihoterapie, nu-mi propun sa-i conving de contrariul, fiecare îsi traieste mai mult sau mai putin propriile autosugestii si oamenii au nevoie de un numar de convingeri stabile chiar daca-s false. Eu sper în generatiile tinere, cunosc romîni veniti cu Green-Card în Germania, ma bucur sa constat ca sînt si pot gîndi altfel, ei vin la psihoterapeut motivati sa învete, sînt deschisi, sinceri si modesti. Psihologia a facut acasa pauze mari, fara continuitate e greu, celor mai vechi le reamintesc ca psihoterapeutul se afla în slujba omului si practica o stiinta suficient de matura pentru a-si asuma responsabilitatea vizavi de schimbarile pe care si le doreste cineva. El nu slujeste nici o institutie în detrimentul demnitatii umane, nu are interese personale, nu se întîlneste cu pacientul sau în particular, este avocatul sau spiritual, are obligatia de a-l apara pe acesta chiar împotriva propriei destructivitati si nu poate fi constrîns de nimeni sa dezvaluie informatiile pe care le poseda. Aceasta libertate obliga extrem de mult si pozitia privilegiata îi da desigur o putere în relatie, pe care nu trebuie s-o foloseasca niciodata. Cine doreste amanunte poate citi codul etic al psihologului tradus de mine si afisat pe site-ul Facultatii de Psihologie din Iasi: http://itemsoft.psih.uaic.ro
Într-una din recenziile la cartea mea, s-a facut o aluzie referitoare la un posibil pericol la integritatea persoanei pe care-l poate avea psihoterapia. Pe mine ma mira astfel de opinii în mileniul trei, eu pot înţelege teama vizavi de dezvaluirea unei intimitati, în fond o respingere anxioasa data de reprezentari sau informatii imprecise. Introspectia sincera în procesul cunoasterii de sine nu este usoara si nici liniara sau lipsita de conflicte. Aceasta si pentru ca binele si raul nu se decid în relaţiile interumane adulte sau prin directive ideologice, ci exclusiv în relatia cu sine însasi pornita din copilarie si în care relaţia cu mama joaca un rol primordial.
Psihoterapeutul tine o oglinda care-ti reflecta nu numai partile frumoase sau de suprafata, terapia fiind o confruntare uneori neplacuta cu adevarul despre tine si aceasta ar putea justifica unele îndoieli sau respingeri. Obiectia poate fi înteleasa si ca o aluzie la absenta unor reglementari deontologice ale actului psihoterapeutic sau ca un reflex al suspiciozitatii fobice cultivata în trecut. La urma urmei nu terapeutii îsi cauta pacientii sau le sugereaza acestora problemele ci invers, ei sînt cautati de cei care au devenit constienti de dificultatile proprii si nu dau vina pe altii.
Liviu Antonesei: - Vrei sa spui ca un pacient care se prezinta la psihoterapeut este o persoana care a evoluat si a trecut de faza acuzarii celorlalti?
Dan Gogleaza: - Asta nu înseamna ca unii nu continua si în terapie sa învinovateasca alte persoane, însa orice acuzaţie adusa celorlalti pentru propria situatie reflecta un stadiu imatur, o proiectie si o prelungire a insatisfactiilor emotionale originare din relatiile cu parintii si nu numai. Constiinta problemei nu trebuie sa se rezume la constatarea ei, ci sa includa si cauzele reale ale declansarii sau a mecanismului strategic de debarasare folosit anterior si care o întretine, numai asa putem vorbi de o constientizare. Daca un pacient vine si se plînge de ceilalti, el trebuie ajutat sa realizeze ca rautatile, vinovatia celorlalti deplaseaza problemele într-un plan imposibil de controlat si ca asa nu se poate schimba situatia. Orice problema psihoemotionala mai veche de doua saptamîni tinde sa se cronicizeze, ceea ce determina permanente schimbari în dinamica cauza-efect, efectele initiale devin cauze sau motive declansatoare a unor reactii în lant vicios iar solutiile încercate si repetate fara succes devin o problema suplimentara. Nici o interventie psihoterapeutica nu poate face abstractie de intersectarile unor fenomene, ce pot deveni alternativ cînd cauze cînd efecte. Stagnarile de mentalitate generale influenteaza desigur si credintele vizavi de psihoterapie. Apoi n-ar trebui sa se confunde psihiatria cu psihoterapia, nu e vorba de a pune un diagnostic psihic de nebunie sau de tratamente împotriva vointei ci, de a raspunde unei solicitari de rezolvare a unor probleme psihice sau de comportament.
Domnul Sorin Bâftoi în România Literara compara metaforic psihoterapia la noi cu un lux si eu am înteles ca nu e vorba de pret. Privita asa cum telenovelele o prezinta, ea poate parea un lux pe care numai bunastarea si l-ar permite. Desigur ca nu se poate trece la psihoterapie cînd alte schimbări de stare, materiale sau organice, ar trebui tratate sau satisfacute. Afirmatia este subtila pentru ca se refera la un lux de gîndire pe care nu am fi pregătiti sa-l parcurgem cu entuziasm, dar care ne-ar putea angaja pe calea schimbarii mentalitatii proprii si nu a celorlalţi. Cum psihoterapia vizeaza optimizarea calitatii umane si cresterea eficientei raspunsurilor personale la conflictele vietii, un viitor mai bun nu poate fi realizat fara oameni mai buni, dupa cum o Europa noua nu poate fi conceputa fara o gîndire noua. Ea vizeaza schimbarea convingerilor iraţionale, a mentalitatilor, a dificultatilor individuale si dezvoltarea personalitatii, din perspectiva intereselor individului însusi. Orice societate îsi propune aceste schimbari însa nu este acelasi lucru, psihoterapia nu urmareste un scop politic.
Liviu Antonesei: - Ai afirmat reacţie fobica si eu cred ca noi avem multe fobii specifice. Una din ele este xenofobia si în cadrul ei misoginia despre care eu am scris un editorial. Este acest lucru un simptom patologic, au barbatii români asa numitele complexe?
Dan Gogleaza: - Ura sau dispretul masculin în forma misoginiei este desigur un complex dar si o respingere, respectiv absenta unor criterii care definesc o feminitate. Orice respingere, dezavantajare sau depreciere a unei fiinţe umane, considerate mai slabe este o forma de rasism. Complexele sînt numai de inferioritate si cine se comporta xenofob sau misogin înseamna ca le are. E vorba de nevoia permanenta de a-ti dovedi si întreţine superioritatea instabila pe deprecierea celorlalti iar analitic este ura de sine proiectata în celălalt. Aceasta îmi aminteste de raspunsul regelui Christian von Danemark dat, unui general nazist trimis de Hitler, la întrebarea cum vede el rezolvarea problemei evreilor. Replica a fost geniala - Nu avem o problema a evreilor pentru ca noi nu avem complexe de inferioritate! - dupa care generalul a salutat scurt si a plecat cu coada între picioare. Daca ne gîndim la unele probleme, pe care înca le mai avem acasa, acest raspuns ofera si sugestia: complexele si presupozitiile neverificate întretin o problema în mod vicios si a carei solutionare nu mai poate fi decît debarasarea de problema în sine. Sa nu uitam ca umanismul veritabil al unei societati, este dat de reciprocitatea confirmarilor umane la toate nivelele ei, adica de capacitatea membrilor ei de a se confirma reciproc în calitatile lor umane cele mai profunde, asigurîndu-se astfel sentimentul coexistentei atît de necesar.
Liviu Antonesei: - Consideri ca psihoterapia ar fi tocmai ceea ce am avea nevoie în România penrtru revenirea la un sentiment al coexistentei?
Dan Gogleaza: - La nevoile de acasa este greu de stabilit prioritati, ea poate ajuta desigur sa te orientezi eficient si uman. Dar, daca eu as încerca 14 ani la rînd sa fiu bogat si n-as reusi, ceea ce s-a întîmplat cu majoritatea populatiei, atunci m-as întreba daca nu cumva am o reprezentare falsa de cum se fac afacerile sau societatea nu vrea acest lucru de la mine si as emigra. Dar de ce este emigrarea mai usoara decît sa-ti schimbi gîndirea sau altceva? De ce schimbarea unei convingeri este mai grea decît pierderea unei parti a corpului sau chiar a capului, cum au fost multe cazuri în istorie? Desigur ca mentalitatile sau convingerile au o inertie mai mare decît cifrele de la bursa. A spune însa cuiva ca are nevoie de psihoterapie este ca si cum l-ai face indirect nebun si ar fi nepsihologic, mai ales daca ai rude orgolioase ca mine. Daca ne luam dupa procentul depresiilor din Europa, trebuie sa recunoastem ca ne înscriem si noi, ca toti ceilalti, cu cel puţin 10% din populatie. Am spus cel putin pentru ca, suferintele prin care trece natia noastra de cîteva decenii si lipsa sanselor personale, face ca în realitate procentul sa fie mult mai mare. Psihoterapia este o psihoigiena orientata preventiv si încearca sa raspunda nevoii de explicaţie a schimbarilor vietii prin care trece orice om. Ea ridica nu numai constiinta de sine ci si competenta interrelationala, avîd ca scop o coexistenta bazata pe toleranta.
Liviu Antonesei: - O întrebare de ultima ora. O comisie a parlamentului lucreaza la legea confidentialitatii în psihoterapie si sînt propuse doua amendamente de suspendare a obligatiei tacerii: în cazurile penale si cele privind securitatea naţionala. Aveti în Germania o lege în acest sens sau aceste amendamente?
Dan Gogleaza: - Avem o lege a psihoterapiei iar confidentialitatea este o norma a Codului Etic si un drept constitutional. Exista însa si o lege de pedepsire a psihoterapeutului daca el nu respecta confidentialitatea absoluta, care suna astfel: orice informatie catre o alta persoana fara acordul scris si semnat al pacientului se pedepseste cu închisoare pîna la un an sau cu amenda penala. Aceasta poate aduce cu sine retragerea dreptului de practica pe o perioada limitata sau de tot, iar la reluarea activităţii trebuie sa te recalifici, sa-ti refaci terapia si nu mai ai voie sa lucrezi fara supervizor. Asadar, nici o informatie, nici rudelor, nici parintilor, nici macar altui medic sau coleg, nici unei institutii, nici casei de asigurari care plateste, nici procuraturii, NIMANUI si nici dupa moartea pacientului! Psihoterapeutul se poate prevala chiar si de dorinta pacientului de a furniza unele informatii daca considera ca acestea îl pot prejudicia. Cu acordul scris al acestuia se dau numai informatii generale, perioada de terapie, diagnosticul de lucru, iar textul trebuie citit de pacient si aprobat.
Repet, confidentialitatea este un drept constitutional absolut de respect al sferei intime, deci nu sînt nici amendamente si nici nu se lasa loc la interpretari. Eu nu pot sa cred ca se poate aproba asa ceva, se încalca prea multe principii, nu numai conotatii nonsens cum ar fi: confidentialitate partiala! Eu sînt de 27 de ani în aceasta bransa si nu am fost înca obligat sa învat Codul Penal si nici contactat de Bundesverfassungsschutz - Apararea Constitutiei Federale sau Serviciul de Contrainformatii pentru a da relatii despre Al-Kaida. Nu poti face dintr-un psihoterapeut un justitiar sau un agent CIA, n-a reusit nimeni, dar nici nu s-a încercat aici, pentru ca se dizolva esenta rolului: securitatea individuala face legea în terapie, nu cea naţionala! Chiar trebuie sa conectam orice profesie la interesul general sau sa punem microfoane de interceptare în cabinete? Noi vrem sa dezvoltam capitalismul care proslaveste individualitatea si vad ca nu scapam de colectiv! Mai am putin si sînt ca în fata unui pacient cu o nevroza ce tinde sa dea în psihoza: se simte amenintat, ia masuri de protectie la pericole inexistente si pretinde/constrînge pe ceilalti sa înceteze cu asa zisa amenintare sau sa fie pedepsiti!
Liviu Antonesei: - Si daca totusi un pacient îti comunica ca vrea sa omoare pe cineva, ca a violat un copil sau planifica un atentat, ce faci atunci?
Dan Gogleaza: - Am mai zis ca a face psihoterapie nu e o distractie si ca un psihoterapeut trebuie sa stie multe lucruri despre teoria si strategiile comunicarii, despre cum se poate proteja în relatie ceea ce, fara un supervizor si antrenamentul propriei terapii în grupul de colegi, nu te poti descurca si dauna înainte de a face bine. Un profesionist stie ca o afirmatie - am de gând sa omor pe X sau sa ma sinucid- vizeaza redefinirea relaţiei terapeutice, pacientul comunica de fapt: considera-ma ca pe un pacient potential criminal sau sinucigas! El încearca sa-ti distruga constructul si ipotezele de lucru si sa preia conducerea în relatie. El îti testeaza competenta, ceea ce confirma redefinirea rolurilor - cine pe cine trebuie sa testeze - si îti observa reactia: empatie sau frica? Daca un infractor are remuscari reale si nu manipulative, de ce nu se duce la politie sa se predea? Cum este vorba de un transfer analitic cu tendinte de a complicita sau culpabiliza terapeutul, atunci acesta trebuie sa întrerupa terapia. Terapia trebuie sa urmeze reabilitarea unui infractor dupa efectuarea pedepsei, deci îl trimiti pur si simplu sa-si rezolve problema si sa te mai caute daca-i mai arde de psihoterapie. Cu sinucigasii e o problema mai delicata, însa nici un pacient care a reusit sa se sinucida, nu vorbesc de tentative, nu a comunicat înainte intenţia, cei care o verbalizeaza au sanse bune de vindecare. Tema este însa mult prea vasta pentru cadrul unui interviu.
În alta ordine de idei, cine a mai vazut un criminal sau un pedofil, mai mult sau mai putin potential, venit de buna voie la psihoterapie? Pedofilii si alti perversi sexuali sînt obligati prin decizie judecatoreasca, sa faca dupa eliberarea din închisoare o psihoterapie pe toata perioada pe care s-a suspendat executarea restului de pedeapsa. Noi nu vom avea niciodata cazuri venite din proprie iniţiativa în tratamentul ambulatoriu, însa si psihoterapeutii din spitale sau din închisori se supun acelorasi reguli etice. La problema cu terorismul sau siguranţa naţionala se poate raspunde cam în acelasi mod cu precizarea: e absurd sa crezi ca o organizatie terorista va admite ca un killer cu sînge rece sa vina la mine sa-mi ude canapeaua cu lacrimi si regrete. Pur si simplu profilul de personalitate psihopat agresiv exclude prezenta lui într-un cabinet psihoterapeutic, deci nu cautati ceea ce nu exista pentru ca s-ar putea ca cineva sa recunoasca! Eu cred ca ne uitam prea mult la telenovele în care psihoterapeuţii afla totul sub hipnoza sau unde paciente blonde se îndragostesc de el. Parafrazîndu-l pe Adorno as recomanda ca - nu exista viata adevarata în falsificare - sau bazata doar pe impresii.
Liviu Antonesei: - Multumesc pentru raspunsurile date si-mi cer scuze pentru lungimea interviului.
Dan Gogleaza: - Daca vrei sa se produca modificari pe creier, prin crearea unor sinapse noi, atunci trebuie sa te preocupi cel puţin 30 de minute intensiv cu o tema, asta au demonstrat neurobiologii, noi nu cred ca am atins aceasta limita, poate doar prin actul meditativ ulterior.