gandul de azi....

... m-a "izbit" de cum l-am vazut: "Petrecem primele doisprezece luni din viata copiilor nostri invatandu-i sa mearga si sa vorbeasca, iar urmatoarele doisprezece spunandu-le sa stea jos si sa taca."

Cat poate fi de adevarat... Cred ca mi-a atras asa de mult atentia pentru ca am multi prieteni care au copii, de la cateva luni pana la 10, 11 ani.

Si imi amintesc cum se bucurau parintii atunci cand copiii incepeau sa vorbeasca sau sa mearga, cum ii ajutau si cum ii sprijineau si se bucurau de fiecare pas sau de fiecare cuvant nou. Cat efort depuneau ca piticul sa vorbeasca cat mai bine, sa pronunte unele litere mai grele, cum il tineau de manuta sa umble, sa ii dea incredere ca sunt langa el daca are nevoie... Ca apoi, dupa foarte putin timp, sa se planga (cei mai multi) ca al lor copil nu e cuminte, vorbeste prea mult, face prea multe boacane, nu sta locului o clipa...

Si atunci, ce sa mai inteleaga un copil de aici? Daca asa pornim in viata, cum sa stim apoi ce sa facem?
Nu am copii, dar gandul asta m-a pus serios pe ganduri

Un alt "gand" romanesc suna parca ceva de genul "nu s-a mai vazut copil cuminte si baba frumoasa". Si asta e adevarat, nu?