Prima zi de şcoală

Prima zi de şcoală...Nu vă alarmaţi, nu am început clasa I, nici nu ţin să vă spun cum era atunci.

Azi a fost prima zi pentru mine într-o şcoală nouă şi ca orice zi care se respectă, a început devreme...mai precis la 5.40, când m-am ridicat din pat. O fi pentru alţii o oră normală de trezit, dar pentru mine, clar, nu e. Revenind: „m-am sculat de dimineaţă, m-am spălat pe mâini, pe faţă”, m-am îmbrăcat (asta nu a durat mult, că îmi pregătisem garderoba de cu seara ) şi am plecat spre noua mea şcoală. Şi cum era într-un oraş în care nu mai păşisem decât o dată, în frageda copilărie, m-am şi înarmat cu o hartă!

Când ies din casă, primul lucru pe care-l fac e să mă asigur dinspre partea câinelui: sare cu labele pe mine, să mă murdărească sau reuşesc să plec înainte să-şi dea seama? Aici, decepţie: îi era prea lene să iese din cuşcă la ora la care plecam eu de acasă, prilej cu care încep să filozofez referitor la avantajele şi dezavantajele vieţii de câine

So ajung la gară, iau bilet, aştept cuminte să vină trenul, mă urc şi stau atentă să nu cumva să ratez staţia corespunzătoare. Cobor (când trebuie) şi mă uit în jur, sperând să mă lămurească cineva ce fac mai departe. Nu se întâmplă nimic, aşa că ies din gară şi plec hotărâtă înspre o terasă unde am văzut trei bărbaţi. Se pare că mi-au observat intenţia (sau se gândeau că am nevoie de ceva întăritor de dimineaţa ) pentru că toţi trei s-au întors şi mă priveau cu atenţie Îmi fac curaj şi-i întreb de unde iau autobuzul spre localitatea cu pricina (că aveam eu o bănuială vagă dar...pentru orice eventualitate) şi-mi indică locul exact. În vreo zece minute vine şi autobuzul, iar eu, singurul pasager din acea staţie, sunt fericită nevoie-mare că pe tăbliţă scria ce trebuie. În autobuz, încă patru oameni, care mai de care mai adormiţi. Ajungem imediat în ceea ce bănuiam a fi un sat, după numele străzii pe care am intrat Strada Principală, dar la fel de bine şi oraş, iar pe mine mă încearcă nevoia urgentă de-a întreba pe ceilalţi unde suntem. Mă abţin şi nu cobor la prima oprire, că doar de, n-oi coborî eu prima şi văd cu uşurare plăcuţa cu numele tăiat, care arăta că am ieşit din localitate ... puteam sta liniştită, alarmă falsă!

Nu durează mult şi ajung unde trebuie. Mă cobor la prima oprire, odată cu ceilalţi şi iată-mă-s, la 7.30, într-un oraş perfect necunoscut. Îmi scot harta şi caut repere: tocmai trecusem pe lângă două licee, aşa că aflu rapid unde sunt şi caut cu privirea cel mai scurt drum până la strada unde ştiam că e şcoala mea. După vreo 10 minute de mers, văd şi autobuzul ...se pare că m-am grăbit cu coborâtul Îmi iau notiţe ca să ştiu pe viitor şi urmăresc în continuare traseul pe care-l alesesem pe hartă. Ca o fată cuminte ce sunt, la 8 fără câteva minute sunt în faţa şcolii, felicitându-mă pentru cât de bine m-am orientat.

Totuşi, se pare că norocul nu-i de partea mea: poarta avea un ditamai lacătul, care mai are şi proasta creştere să stea închis (că l-am verificat, pentru orice eventualitate ) Caut o altă cale de acces, vreo uşă laterală, că experienţa din anii anteriori îşi spune cuvântul, dar nimic: şcoala mea cea nouă se încăpăţânează să rămână închisă pentru profani.
Imagine de ansablu: ora 8 dimineaţa, o fată stingheră în faţa unei şcoli închise cu 7 lacăte, într-un oraş necunoscut, pe o stradă pustie şi care trebuie să ia o decizie: să se întoarcă acasă sau să revină mai târziu, pentru orice eventualitate.

Mă mai învârt câteva minute în jurul şcolii şi ca să nu îmi reproşez că nu am încercat tot ce se putea, fac un ultim act de voinţă şi sun la secretariat (Google is my friend, too). Spre marea mea mirare, la celălalt capăt al receptorului e cineva. Întreb precaută dacă am nimerit la Şcoala X şi mi se răspunde afirmativ, aşa că mintea mi se revoltă, că numai Iisus trecea prin uşile încuiate, apoi îmi amintesc de un truc al unei alte directoare, căreia îi venise ideea de a redirecţiona telefoanele primite la şcoală spre adresa de acasă (la urma urmei, poţi să te plictiseşti şi acasă, la ce să stai la birou?).

Mai întreb şi dacă azi începe şcoala, că eu stau în faţa unei porţi închise, iar „cineva”-ul de la celălalt capăt al firului îmi spune că şcoala are două sedii ... probabil nu am ajuns la cel care trebuie. (dacă Murphy nu a scris o astfel de lege, trebuie inventată: când şcoala (sau firma) la care lucrezi are două sedii, în mod sigur îl vei găsi pe cel greşit).

Cer nişte puncte de referinţă şi le primesc prompt: cimitir !?!, piaţa veche !?! ...mă uit în stânga, în dreapta, nimic: nici un cimitir , nici o piaţă, cât de veche sau nouă Oricum, e pe aceeaşi stradă, aşa că o iau tot înainte şi în vreo 10-15 minute găsesc şi Sediul .

E totuşi cam devreme, aşa că am timp să mă familiarizez cu şcoala. Fac o vizită la secretariat, unde aflu că voi avea ore până la 6 P.M. (şi răsuflu uşurată, că s-ar fi putut să fie până la 9), că trebuie să duc cât de repede un dosar cu tot felul de acte şi că am directoare, care e şi domnişoară.

Mai trec vreo două ore, în care se pare că nu scap de pupăturile rituale, cu oameni perfect necunoscuţi, eu din ce în ce mai fără chef gândindu-mă la stupizenia obiceiului ăstuia nenorocit cu care mă confrunt (chiar şi după numai două săptămâni de vacanţă, femeile simt nevoia să te pupe) ...şi parcă nu mai terminau de venit... Când deja cancelaria era plină, mai vine un tip...gras, bătrân, cu nişte unghii luuuuungi la degetul mic de la ambele mâini. De data asta „uit” şi în loc de-a mă lasa pupată pe obraz, îi strâng măna bărbăteşte. Mă priveşte tare ciudat, iar eu îmi amintesc cât de bine a fost când am intrat, că era numai un bărbat într-un colţ, prea ocupat cu uitatul la reclame şi am putut să-mi văd liniştită de explorări.

De la 10.30 şedinţă, într-o sală de clasă...timp în care m-am uitat pe pereţi ...chiar erau interesanţi, deasupra capului meu erau desenate constelaţiile, puţin mai departe erele în care s-a format pământul, exemplificat cu desene de vietăţi, era şi Galilei prin zonă, cu sentinţa lui: E pur si muove!, apoi desene ale continentelor, cu numele ţărilor din ele....chiar a fost o şedinţă în care nu m-am plictisit.

Partea faină e că am avut cu cine pleca, o fată care avea aceeaşi destinţie cu mine, la fel de nouă în şcoală. Am luat autobuzul, care pleacă în funcţie de cheful şoferului (abia apoi aflu că orarul acela era pentru o staţie din capătul oraşului...evident că nu unde eram noi; din nou, legea lui Murphy se aplică)...doar că era cel de-al doilea, la o oră distanţă

Şi uite-aşa s-a încheiat prima mea zi de şcoală!