Asteptarile pe care le avem de la ceilalti

Kate, uneori responsabilitatea este negociata intre doua parti, implica un contract (contract in sens psihologic, nu pe hartie).

Imagineaza-ti urmatoarea situatie: ai ceva important de rezolvat pentru tine, sa zicem reparatia unui ceas mai vechi, mostenire de familie. Cauti un specialist care sa il repare si din pacate nu ai cum sa evaluezi competenta specialistului asa ca nu iti ramane decat sa il crezi pe cuvant.

Specialistul cu care stabilesti reparatia te asigura ca are competenta necesara. Daca in final iti strica ceasul mai rau decat era inainte sau pur si simplu se dovedeste neserios nu te-ai simti dezamagita?

Crezi ca ar fi nepotrivit sa ii spui de la inceput specialistului "sper sa nu ma dezamagesti"? Crezi ca i-ai rani sentimentele?

Dezamagirea poate veni si din partea unor asteptari unilaterale prea mari dar cu siguranta poate veni si din incalcarea unui contract psihologic...

Kate... e o contradictie. Pe de o parte, ti-e teama sa nu fii dezamagita de ceilalti, pe de alta parte nu accepti ca si altii pot avea aceeasi teama.

Realitatea este ca experientele anterioare de viata ne pot conduce la structurarea unor modele de gandire rigide si chiar la blocaje in derularea relatiilor interpersonale.

Caracteristica fundamentala a speciei umane este diversitatea.
Sfatul meu: evita sa judeci oamenii cu aceeasi masura, sau doar cu masura ta.

Si, inca ceva... uneori, ne putem permite sa nu fim perfecti, chiar si pentru putin timp. Ne face mai flexibili. Si pentru ceilalti, si pentru noi insine.

A. Popovici
Psiholog - psihoterapeut

Eu cred ca ai facut o distinctie buna, intre vulnerabilitate ca sentiment, traire si credinte, convingeri, ganduri de genul "nu imi mai pot permite sa am incredere in oameni, sa fiu deschisa caci voi suferii"

Vulnerabilitatea in sine e o conditie naturala a tot ce traieste..tot ce este viu, animal, planta, om etc. detine calitatea aceasta de vulnerabilitate, iar evolutia, mecanismele de aparare, compensarea sunt modalitati naturale prin care viul se protejeaza, se dezvolta..fara vulnerabilitati nu ar mai fi nevoie de nici o schimbare sau transformare...puterea, curajul nu ar avea nici un sens in absenta unor vulnerabilitati; orice este puternic este asa pentru ca detine in acelasi timp o vulnerabilitate pretioasa care trebuie protejata..

Este important cred ca sursele de amenintare sa fie identificate corect..ar fi inutil de exemplu ca o gazela sa fuga de alte gazele sau animale ierbivore.uneori nu e nevoie sa fuga nici macar de un leu daca stie cum si cand ataca leii (acestia prefera sa ia prin surprindere prada, pentru a avea cele mai multe sanse)

Cred deasemenea ca teama de a nu fi ranit de alti oameni este una intemeiata si cat se poate de realista..oamenii chiar pot rani oameni, voluntar sau involuntar, in nenumarate feluri..este printre primele lucruri pe care tin minte ca le-am invatat in viata asta. "Nu vorbi cu strainii..nu te urca in masini necunoscute" etc etc. Si la fel cum ai patit si tu, in timp se aduna experiente care pot intarii aceasta teama. Dar stim cu totii ca oamenii sunt diferiti, si atunci mi se pare normal si sanatos sa ne dezvoltam filtre, granite, caci avem nevoie de oameni, avem nevoie sa ne dezvaluim asa cum suntem noi, cu vulnerabilitati cu tot, sa ne simtim liberi si autentici in fata cuiva.

Intrebarea este pana unde este ok si benefic sa construim ziduri..cat de inalte, cat de groase...cate ferestre si cate usi lasam. Solutia mea este sa fac poduri, cu diverse sisteme de alarma..cand face "bip", se inchide poarta..daca nu face "bip", poate trece mai departe in "castel"

Eu cred ca nu avem cum sa stim fara sa ne asumam riscuri, fara sa experimentam pe pielea noastra unica cum,cand si cu cine anume ne simtim cel mai comfortabil.

La fel cum pentru a echilibra o balanta incerci diverse greutati in cele doua parti producand dezechlibre temporare, pana cand nimeresti..pe de o parte dorinta de te simtii protejata, de a evita suferinta asucunzandu-ti vulnerabilitatile si pe de alta nevoia de a avea relatii profunde prin dezvaluirea slabiciunilor.

Credinta ca oamenii te pot rani este intemiata..credinta ca TOTI oamenii te vor rani daca te vor vedea pe tine asa cum esti tu, nu mai imi pare a fi. Si probabil ca cea mai buna modalitate de a "demonta" aceasta ultima credinta este sa iti asumi riscuri (calculate eventual) in relatiile tale, sa ai experiente care sa o infirme si sa iti aduca beneficii..

Si eu cred ca o dovada de iubire este aceea de a lasa garda jos, de a lasa la vedere vulnerabilitatile..si nu "ca si cand nu ai fost niciodata ranit", ci tocmai pentru ca ai fost ranit si stii ca te poti vindeca, stii la ce te expui... dar ai incredere in cel de langa tine ca nu te va face sa suferi, si ai incredere in tine ca daca acest lucru se va intampla vei *supravietui, cu o experienta de viata in plus

Atunci cand te afli intr-o pozitie de conducere oamenii, pe care ii angajezi sau promovezi, sunt responsabilitatea ta directa si reflecta unele dintre abilitatile tale de manager.

Daca tu nu iti vei indeplini sarcinile sefa ta nu va putea fugi la nimeni sa ii spuna Uite Kate nu face cum trebuie sau ce i-am spus eu. este responsabilitatea ei. Daca tu nu faci ceva si ea pica prost in fata propriilor ei sefi, ea nu poate da vina pe tine trebuie sa isi asume si actiunile tale.

Eu cred ca sefa ta prin acele cuvinte pur si simplu incerca sa te responsabilizeze si sa iti arate cat de important este pentru ea ca tu sa faci o treaba buna. In mod evident are incredere in tine si crede ca te vei descurca, dar asta nu inseamna ca gata treaba ei s-a terminat odata ce te-a promovat.

Cel mai bine putem relationa cu ceilalti daca incercam sa ne punem putin in papucii lor, sa vedem cu ce se confrunta, macar atat cat putem, daca te gandesti putin la responsabilitatile sefei tale si cum se raporteaza ele la ale tale, poate vei intelege mai bine cuvintele ei.

Felicitari pentru promovare!

Da, e mai bine asa. Multam

Kate, m-am gandit ca temele propuse de tine se potrivesc mai bine pe forum decat la rubrica "intreaba un psiholog".