un fragment de roman

un fragment de roman:

Locuisem cu chirie intr-un apartament rece si sordid. Mă împrietenisem cu un coleg, Vladimir. Avea un nume prea vital, prea rusesc pentru făptura lui scurta, îndesată, ridicol de caraghioasă. Ii ziceam „scamatorul” pentru ca scotea ca dintr-o pălărie invizibila un întreg arsenal de gesturi scurte si febrile ce distrăgeau atenţia de la fata lata pe care ţopăiau o pereche de ochi mici si perfect rotunzi. Cu toate astea, nu inspira nimic jovial sau jucăuş. Parul ţepos si imposibil de stăpânit ii dădeau un aer de arici speriat si pus pe fuga. Când nu ne vedeam la scoală, ne întâlneam inevitabil intr-o improvizaţie de pizzerie de pe strada principala, cu reproduceri după Van Gogh pe hârtie lucioasă. Stătea pe scaun de parcă ar fi avut ghimpi, cu un ziar în faţă pe care nu-l citea niciodată dar îi plăcea ideea că poate fi luat drept un om serios, la curent cu ce se petrece în ţară deşi îl durea in cot de legi, guverne, si alte”zugrăveli” cum le spunea el .

- Hei, ce-i cu figura asta la tine?
- Hei, spuse aproape în şoaptă. Am o fereastră.
- Adică?
- Adică mă uit pe geam si nu se întâmpla nimic.
- Ba se întâmplă ceva.
- Ce?, zise mai mult ca un reflex decât ca o întrebare reală.
- Îţi iei mutra de geniu neînţeles.
- Huh?
- Chiar nu înţeleg. De ce trebuie să-ţi pice faţa de fiecare dată când ai o fereastră? Alţii ar da orice.
- Alţii ca tine, nu? Nu ştiu de ce te plângi că de obicei ai grijă să-ţi iei liber când te taie capul!, o spusese pe un ton tăios de parcă atunci se trezise şi vroia să mă pedepsească pentru că i-am stricat somnul.
- Sper că n-ai de gând să-mi ţii vreo predică, nu?
- S-ar putea s-o fac odată, zise pe un ton mai curând amuzat. Nu îi păsa cu adevărat dacă chiuleam sau nu dar nu se putea abţine să nu mă privească răutăcios pentru că furam bucăţi mari de libertate pe care el nu şi le permitea.
- Ia zi ce ti-ar place sa faci acum?
- Hm, nu ştiu. Plajă?
- Schimbă placa. E iarnă.
- …în parc, dezbrăcat.
- M-anunţi şi pe mine când termini?
- …şi până la primăvara sunt negru ca un african. Îşi construia cu migala fantezia unei insule neştiute de nici un alb, unde sa lenevească la soare cu o suta de negrese pe langa el, toate respirând numai ca sa-i ostoiască lui dorinţele trupului, sa fie plin de lanţuri şi inele masive de aur ca si cum greutatea lor l-ar face sa nu se mai simtă atât de impoderabil. Spera, ca intr-un final, sa-si fi tocit îndeajuns de mult simţurile incit peisajul sau sufletesc sa devina arid, primitiv si ars de soare ca Africa. Şi-a ridicat brusc capul şi un val nou de energie l-a cuprins:
- Ti-ar place un negru, nu? Toate femeile cad late în faţa unui negru vânjos cu penisul mare. A început să-mi facă cu ochiul şi să-şi fluture limba ca un exhibiţionist cu bale la gură de dorinţa mistuitoare de a-i atinge cineva sexul fără să-l alunge, scârbita.

M-a pufnit râsul.
- Hai serios, ce ţi-ar place să faci?
- Să ne-o tragem.
- Iar începi. Ştii ca n-o facem niciodată.
- Bine. A sunat ca un armistiţiu.
- Ce naiba sa faci aici? Poţi sa mori si nu te ştie nimeni. By the way, m-am hotărât.
- Ce?
- Vreau să mă fac terorist.
- Da?
- Da.
- Nu crezi că trebuia să-ţi începi cariera de pe la 5 ani? M-a privit mirat că încă nu i-am zis că a luat-o razna.
- De ce de la 5 ani?
- Să ai timp să fii îndoctrinat cum trebuie, să-ţi dezvolţi gustul pentru crime şi să-l păstrezi.
- Nu m-am gândit la asta.
- Dar de ce vrei să te faci terorist?
- Pentru ca trebuie sa crezi zdravăn in ceva ca sa omori oameni aşa ca si cum te-ai duce la o bere.
- Şi tu nu crezi în nimic. Am spus-o ca pe o concluzie deşi vroiam să sune mai de grabă a întrebare.
- Ba da, cred in multe dar dacă m-aş trezi cu pistolul la cap s-ar alege praful de tot.
- Mă rog, nu prea eşti pe-ale tale.
- Mă aşteptam să zici asta mai devreme.
- Ştiu. Mai bine zi ce-ai făcut cu tipa? Cunoscuse o tarancuta plata ca Elveţia dar nu total lipsita de farmec
- E proastă de aia îmi place. Mă simt Einstein pe lângă ea.
- Dar totuşi, cum o suporţi?
- E ca şi cum aş fi nemuritor şi ea muritoare. Daca eşti zeu si te superi pe un pământean, ori eşti prost ori nu ştii ca eşti zeu.
Am ras cu pofta.
- Eşti plin de teorii din astea fantasmagorice. Ai planuri cu ea diseară?
- Nu, mă dau misterios.
- Parca ai fi un pusti.
- Trebuie sa luptam cu ce avem.
- Hai in club diseara, zise cu atâta entuziasm de parca descoperise piatra filozofala.
- Sper ca nu te-apuci sa dansezi, nu de alta dar araţi ca un robotel isteric. Am regretat imediat. Ştiam ca era vanitos deşi părea complet neverosimil ca un omuleţ ca el sa fie vanitos.
Mai târziu, in noapte, Vlad mă privea ca pe un copil capabil inca sa se mai mire de toate acele lucruri ce nu-l mai interesau si pe care le lăsase in urma, fara regrete, ca pe nişte borne kilometrice. De cele mai multe ori devenea grav si îngândurat, imbatranind chiar acolo sub ochii mei. Eram prea tânăra atunci dar cred ca ghicisem in umerii cazuti ca, intr-un fel, nu-i mai ramasese decât o imensa nefericire pe care nu putea si nu vroia sa o impartaseasca. După ce abandonam paharele de gin tonic, cânta la chitara sau se căznea sa improvizeze ceva ce , de regula, avea darul sa-l înveselească puţin. Ochii începeau sa-i lucească si apoi mă impingea spre pat cu o atitudine de papusa mecanica căreia i se stricaseră rotitele si nu-si mai coordonează mişcările. Deşi ştiam cu aproximaţie de câteva secunde momentul in care mă ţintuia sub el, reuşea sa mă surprindă de fiecare data. Urmăream întreg ritualul cu o fascinaţie detaşata ca pe un film vechi intr-o sala de cinema prăfuita. In câteva clipe trupul i-o lua înaintea propriilor lui miscari si nu mă puteam elibera de senzaţia ca intr-o fracţiune de secunda, gesturile lui aveau sa intre la loc in el, unul cate unul, ca cele 8 vieţi imaginare ale lui Tom din desene animate.

Omuleţul asta, plin de contradictii isi făcea numărul conştiincios in fiecare seara. Nu ştiu de ce revenea, nu făceam sex niciodată ci doar ne hârjoneam ca doua fiare plictisite si deprimate iar toata treaba nu dura mai mult de câteva minute si se termina la fel de neverosimil cum începuse. Nu mă dezgusta dar nici nu mă incanta. Intr-un fel devenisem complice la neputinţa lui de a mai crede in altceva decât in suferinţa. Ne derulam la nesfârşit in acelaşi carusel pana simţeam ca ne dezintegram.

In fiecare seara îmi promiteam ca n-o sa-i mai dau drumul in casa dar sfârşeam prin a-l primi intodeauna, poate pentru ca nu mai cunoscusem pe nimeni atât de tragic ca Vlad, poate pentru ca ii purtam o reala afecţiune si pentru ca in serile lungi si pustii de iarna mă simţeam ca o casa îngropata in pamant, cu geamuri doar pe o singura parte.