Home » forum » forum psihologie » povestea mea

Dead End

Submitted by vizitator on Sun, 11/27/2011 - 14:39
No votes yet

Titlul povestii mele vrea sa sumarizeze in 2 cuvinte senzatia pe care o am vis-à-vis de viata mea. Sunt perfect constient ca a mea poveste nu este nici pe departe cea mai tragica sau cea mai trista de pe lumea asta, sunt constient ca, cu un strop de effort, probabil as putea sa ies din acest dead-end… Problema este ca nu reusesc sub nici o forma sa fac acest effort, imi lipseste orice motivatie.

Nu este o poveste foarte complicatea Sunt, sau mai bine zis am fost, un tip destul de hotarat, nu mi-a fost teama sa iau decizii in conditii de risc, atunci cand imi era evident ca lipsa respectivei decizii nu putea conduce la nimic bun.

Ca baiat am avut o adolescenta destul de saraca in experiente emotionale lucru care m-a impins intr-o iubire obsesiva in jurul varstei de 21 de ani. Era evident ca nu aveam cum sa ma inteleg cu fata respectiva, evident pe care l-am acceptat dupa cam 2 ani de relatie. Am rupt relatia respectiva, sprijinindu-ma pe o potentiala noua relatie care se intrezarea. O experienta nu usoara, dar nici extrem de dificila pentru varsta aceea.

Am intrat intr-o noua relatie care s-a soldat si cu casatoria, casatorie care a durat aproximativ 8 ani. A fost o relatie ciudata, a debutat prost, cu o gelozie exacerbata din partea ei care m-a transformat usor intr-un mincinos patologic, realmente, nu mai puteam spune adevarul, instinctiv inventam o minciuna. A fost extrem de frustrant si m-a indepartat foarte mult de respectiva femeie. Cumva, am capatat si o repulsie fizica fata de ea, desi era frumoasa, dar foarte rece. Am inceput sa o insel, la inceput pe ascuns, apoi pe fata, nu mai imi pasa de ce crede. Intr-un punct, dupa ce am epuizat capitolul sportiv, am realizat ca nu fac decat sa perpetuez o stare de fapt ce intr-un final, tot intr-o despartire va rezulta. Asa ca am decis sa divortez. O experienta mult mai traumatizanta decat prima relatata, intr-un fel tineam la ea, era dependenta de mine atat psihic cat si financiar... Mult timp mi-am reprosat ca i-am facut rau, dar a trebuit sa traiesc cu decizia mea.

Dupa o perioada de aproximativ un an am intalnit o femeie de care, in mod paradoxal, m-am indragostit. Betiva ca si mine la vremea aceea, fara directie, fara capatai, cu preocupari inguste si abilitati de comunicare la genunchiul broastei. De ce m-am indragostit? Nu pot raspunde la aceasta intrebare sub nici un fel de forma. Dar asta a fost. Inca o relatie de vreo 6 ani, care a debutat OK si a continuat OK (in ciuda diferentelor evidente intre noi, existau si puncte comune care probabil pentru mine au insemnat mult) pana in momentul in care am considerat ca ar fi timpul sa am un copil, pe care am si convins-o sa il faca. De aici au inceput problemele. Ea s-a transformat complet, din betiva de discoteca a ajuns mama model. Copilul a devenit tot pentru ea, eu am devenit un “contribuitor”, o anexa. Evident, m-am schimbat si eu intr-o oarecare masura, un copil presupune unele sacrificii pe care parinti trebuie sa le faca, dar nu am fost de acord si nu (cred) ca am sa fiu vreodata de acord sa devin ‘masina-de-crescut-copii’. Intotdeauna am considerat ca trebuie gasita calea de mijloc care sa asigure copiilor grija si afectiunea necesare fara insa ca aceasta sa distruga relatiile intre parinti. Exemplele pe care le-as putea da sunt multe, dar nu asta este subiectul principal al povestii. Faptul ca eu nu am facut schimbarea pe care o voia ea, faptul ca am refuzat modelul de viata pe care ea voia ca eu sa il imbratisez (al tatalui ei care o viata intreaga i-a pupat sotiei picioarele cerandu-si astfel iertare ca a inselat-o) a pornit-o impotriva mea. Evident nu pe fata, dar nu era suficient de controlata astfel incat eu sa nu observ. In timp am aflat cam ce parere si opinii isi exprima, faptul ca ea, victima, statea cu mine doar pentru ca avea de toate. Cu perspectiva unei vieti care numai fericita nu mai era si deja nemaiavand deloc incredere in ea, in baza a ce aflasem, am decis sa ma despart. Daca decizia de a ma desparti de prima mea sotie a fost dificila, aceasta a fost infernala, aveam un copil pe care il iubeam, pe care il dorisem. Greu, dar am luat si aceasta decizie.

In paragrafele anterioare, am incercat sa descriu experientele din plan personal. In plan profesional cam totul a mers bine pana, coincidenta sau nu, cam la data ultimei despartiri. De atunci, au aparut probleme, lipsa mea de interes si implicare. Mentionez asta doar pentru a face un tablou complet al acestui ‘road map to a dead end’.

Ma despart, o ajut sa isi cumpere un apartament, raman cu o proprietate fara valoare pe care o urasc dar in care sunt nevoit sa traiesc intrucat nu pot sa o vand si nici nu mai am banii necesari sa cumpar alta. Am o prietena frumoasa, tanara, desteapta si care ma iubeste. Nu mai am incredere in relatii si nu ma pot implica asa cum ar merita. Nu ma mai vad recladindu-mi o familie, pe de-o parte datorita faptului ca nu ma mai pot implica iar pe de alta parte pentru ca nu ma mai simt in stare sa rezolv nici o problema, de orice natura ar fi ea. Am (inca) o cariera buna, dar care nu ma mai atrage, nu ma mai vad nici promovand dar nici macar facand fata pe termen lung acolo unde sunt. Imi este dor de copilul meu pe care il vad rar (din vina mea) dar stiu ca nu il voi mai avea niciodata langa mine asa cum mi-as dori intrucat ar veni la pachet cu mama lui pe care nu o voi mai accepta niciodata. Sufar cand il vad fericit atunci cand ma vede vorbind cu maica-sa. Mama mea este foarte batrana si nu mai are mult, alti membri in familie nu prea mai am iar prietenii s-au pierdut in timp pe drum unul cate unul. Nu doresc si nici nu vreau sa ma sinucid si asta imi creaza probleme pentru ca imi dau seama cat de mult timp mai am de tras (am cam 40 de ani). Placeri care odata ma incantau, au disparut, nu au mai ramas multe, chiar foarte putine. M-am plafonat, nu mai am teluri, nu mai am placeri, traiesc cumva in virtutea inertiei. Daca astept ceva, oricum astept ceva rau, in nici un caz ceva bun.

Cel mai mult ma chinuie intrebarea “Unde, in intreg lantul asta de decizii dependente, am gresit?”. Si stiu ca nu voi gasi pe lumea asta raspunsul la intrebare, deci inca ceva timp de asteptat.

Este sau nu ‘dead-end’?

Trackback URL for this post:

http://www.psihoterapie.net/trackback/9614
‹ Dilema mea Poveste scurta despre o lume anormala ›

Valoarea si sensul vietii mele.

Submitted by Cezar Danilevici on Mon, 11/28/2011 - 21:18.

Buna Brainoption!

Mi-a fost foarte greu sa citesc povestea ta; este foarte dura. Dupa o lectura de acest tip, ramai si te gandesti ce ai putea spune cuiva intr-o asa situatie. Recunosc ca ma depaseste cu mult, dar am zis ca totusi voi incerca sa scriu cateva comentarii.

Textul este foarte echilibrat, dar primul tau raspuns la comentarii mi-a oferit un punct slab: "pentru mine "nu stiu" nu este un raspuns". Ma intreb de unde ai invatat sa privesti viata asa categoric? Sau poate acest mod de abordare este rezultatul unei experiente personale? Oricum ar fi, vreau sa iti precizez ca noi, oamenii, din care faci parte si tu, nu suntem fiinte Divine, nu suntem a-toate-stiutori. Adica, suntem imperfecti. Mai mult, suntem din acest motiv si vulnerabili. Asta e conditia noastra umana, fie ca vrei, fie ca nu vrei.

Asa ca... pentru noi exista varianta "nu stiu". Pentru Dumnezeu, sau cineva supra-uman (nu stiu daca esti credincios sau nu si nici macar nu conteaza), probabil ca se poate judeca in "da" si "nu", dar in cazul oamenilor, avem a 3-a varianta: "nu stiu". Asta ne face umani. In momentul in care vei putea sa-ti asumi acest lucru, vei putea sa intelegi si alte aspecte.

Si acum, ma intorc la prima ta intrebare din final: "unde am gresit?" Te-ai gandit vre-odata ca nu ai gresit niciunde? De ce trebuie ca tu sa fi gresit vre-odata? Ce te face sa ai senzatia ca ai detiunt vre-odata controlul situatiilor din viata ta, sau a vietii tale, astfel incat sa ti se reproseze ca ai gresit undeva? Te-ai gandit vre-odata ca s-ar putea sa nu stii niciodata daca ai gresit sau nu? Te vei putea gandi la asta doar cand vei accepta faptul ca poti sa nu stii. Cand vei accepta dubiul, nedefinitul, necunoscutul, incertitudinea, etc., ca parti ale existentei tale umane.

Mai e ceva... tu in viata asta nu esti singur; mai sunt si altii. Uneori nu suntem noi cei care determinam evenimente; uneori altii ne influenteaza in asa masura incat singura noastra libertate ramane cea de a decide atitudinea pe care o putem avea. Vreau sa-ti spun ca atitudinea ta fata de problemele vietii este un lucru care nu iti poate fi luat; cand nu mai poti face nimic, cand ai ramas fara mutari, cand esti in dead-end (sau poate asta e doar senzatia, oricum pentru mine ceea ce crezi este realitate) iti mai ramane libertatea de a alege cum reactionezi. Suna foarte siropos, dar nu e. Unii oameni zambesc si in fata plutonului de executie, respectiv isi aleg o atitudine. Te-ai gandit vre-odata ca poate altii au decis pentru tine de multe ori?

Ceea ce ma mira foarte mult este ca stii ca nu vei gasi pe lumea asta raspunsul la intrebarea "unde am gresit?"... Ce te face asa de sigur ca nu o vei gasi? Si daca o gasesti? Si daca deja ai gasit-o, dar nu ai constientizat-o inca? Ce te faci? Si pana la urma, daca tot esti asa de sigur ca poti citi viitorul si stii 100% ca vei esua in cautarile tale, eu vreau sa te angajez sa-mi citesti si mie viitorul. Ce zici? Crezi ca sunt ironic? Nu, nu chiar. Vad ca intrebi daca "este sau nu dead-end"... Pai nu stii deja?

Problema cu asteptarea ta ca viata sa treaca si sa mori este foarte interesanta. Risc sa-ti adresez o intrebare existentiala: Are viata ta o valoare? Nu te intreb daca e frumoasa sau nu (asta e alta intrebare existentiala), ci te intreb daca are rost sa fii pe aici, daca e util intr-un fel sa fii viu. Ce te tine aici? Copilul? Mama? Ok, astea-s lucruri relativ exterioare. Dar ce anume din tine da valoare existentei tale aici? Acumularea de experienta? Ajutorul oferit celorlalti? Placerea creatiei? Dorinta de a lasa in urma ceva? Responsabilitatea fata de cineva sau ceva? Speranta ca...
Am o veste proasta: viata vine fara manual de utilizare. Putem sa ne uitam la ea cum trece sau sa incercam sa facem ceva, sa o organizam intr-un fel, prost, bun, nu conteaza, oricum e viata noastra. In general, ne uitam la ce am ajuns si ne punem intrebarea ce vrem sa fim. Posibil sa nu stim ce vrem, dar ne putem da cu parerea. Dupa care, intre ce suntem si ce vrem, generam o dinamica. Asta se numeste ca ne generam propriul sens al vietii noastre. Pana acum vad ca sensurile vietii tale au fost generate de altii. Stiu ca ai spus la inceput ca ti-ai luat deciziile singur; eu am senzatia ca ti-ai luat deciziile functie de imprejurari, iar acum cand ai o istorie incarcata, stai si te uiti cum viata ti se intampla. Cine e obisnuit cu decizii liber-asumate, face asta pana inchide ochii...

Un ultim lucru pe care l-am observat din text... ai sacrificat multe de dragul unor principii. Ai facut dreptate cu pretul iubirii. Ai avut o putere imensa sa treci peste ceea ce simteai pentru a face ordine in viata ta. Sa stii ca sunt putini oamenii care se rup de dependentele lor. Si daca ai decis sa faci ordine, ce ai obtinut?

Poate ca asta a generat criticile din comentariiile de mai sus precum ca nu iti place sa faci compromisuri si ca nu te-ai maturizat (comentarii cu care nu sunt de acord). Pai poti face compromisuri, dar sa stii in numele caror valori le faci. Stiu, ai valori interioare, dar ai incercat vre-odata sa ti le ierarhizezi, ca sa vezi ce e mai important pentru tine? Macar daca alegi ceva, sa stii si de ce o faci, pentru a-ti asuma ulterior alegerea. Doar uitandu-ma peste textul tau, vad ca valoarea ta principala, ultima, nu e iubirea. ("Daca decizia de a ma desparti de prima mea sotie a fost dificila, aceasta a fost infernala, aveam un copil pe care il iubeam, pe care il dorisem. Greu, dar am luat si aceasta decizie.") Ia mai gandeste-te la ce e important pentru tine! Vei vedea ca se vor clarifica multe lucruri.

Sper ca te-am pus pe gandit. Am ingramandit multe lucruri intr-un comentariu, pentru ca nu prea am timp altcandva. Poti ramane flexibil si accepta si alte perspective. Facand acest lucru, vei descoperi ca, desi crezi ca esti intr-un dead-end, viata continua sa iti ofere lectii valoroase.

Nu tin neaparat sa-mi raspunzi. Nu e nevoie sa ma convingi de nimic. E viata ta.

O lectie de viata

Submitted by LumiCod on Tue, 11/29/2011 - 15:53.

Multumesc, Cezar, lectia ta de viata este minunata, subscriu la tot ce ai scris aici. Este plina de miez si este aplicabila in sfere extinse:)
Sper ca Brainoption sa o vada ca pe o posibila "option" Smile
Poate iti faci timp sa mai scrii pe aici Smile

Lectii & Teme

Submitted by brainoption (not verified) on Tue, 11/29/2011 - 16:20.

Ceea ce cred eu ca a incercat Cezar sa faca in multe paragrafe risti sa strici tu in cateva randuri. 'Minunata lectie de viata...' nu cred ca s-a dorit ca fiind o 'lectie'. Cred ca suntem suficient de trecuti prin viata ca sa stim ca 'lectiile' fara metode de coercitie nu prea se insusesc. Nu exclud posibilitatea sa fi citit alt text, asta fiind singura posibila explicatie.

Ceea ce face Cezar este sa ofere o alta perpectiva, probabil subiectiva, asupra vietii. Perspectiva sa. Nu o iau ca pe o lectie, apreciez si ma bucur pentru el daca poate vedea lucrurile asa, daca are o astfel de ordine in ganduri si sentimente si apreciez faptul ca impartaseste o perspectiva care este, evident, interesanta. Nu pot totusi sa imi insusesc aceasta perspectiva intrucat, din pacate, pentru mine este exterioara si nu dispun de resorturile si rotitele necesare unei astfel de abordari. Cum bine zice in final, este viata mea. Si cum fiecare dintre noi credem, in afara mmonentelor in care suntem confuzi (si acceptam asta), ca ne cunoastem cel mai bine pe noi insine, asa cred si eu.

Acesta este si motivul pentru care nu raspund la comentariile sale, ar insemna sa incerc sa pledez cu argumente subiective sa incerc sa conving ca perspectiva mea este corecta si evident nu are nici un fel de sens. Dar mai ales finalitate.

Oricum ma bucur daca un post la un post al meu ofera bucurie unei fiinte umane si ii ofera subiect de meditatie sau chiar model de urmat.

adevar graiesti:)

Submitted by LumiCod on Tue, 11/29/2011 - 17:24.

Ok, hai sa zicem ca in subiectivismul meu am apreciat mesajul lui Cezar ca o lectie, in fapt el este o viziune personala, pe care intamplator o impartasesc. Nicidecum nu am sugerat vreo coercitie in a o asimila tu sau altcineva, e intr-adevar doar un indemn la meditatie. Sper sa nu stric farmecul mesajului cu vorbele mele, ma retrag elegant din discutie:)

Ti-e teama ca pierzi ceva?

Submitted by LumiCod on Fri, 11/25/2011 - 10:56.

Nu ai prea facut compromisuri in viata, ma refer la relatii. Ai taiat cracile pe care ai stat, in mod sistematic, in loc sa cauti sa le impletesti cuib. Ce te atrage intr-o relatie? Ce te face sa ajungi sa o respingi?
Iti place solitudinea? Sau singuratatea? Ce inseamna pentru tine a pupa picioarele unei femei? Adoratie sau slabiciune si recunoasterea unei vinovatii - care nu exista sau pe care nu vrei sa ti-o asumi?
Ce inseamna pentru tine fericirea ta versus fericirea copilului tau? Care sunt valorile pe care le apreciezi? Ce lasi in urma?

raspunsuri

Submitted by brainoption (not verified) on Sun, 11/27/2011 - 15:52.

Mda, interesante intrebari... Cand am citit postul tau, primul impuls a fost sa raspund, sa demonstrez ca am raspunsuri. Scriind mi-am dat seama ca de fapt nu am. De fapt am, dar doar la una dintre intrebari. La celelalte nu am gasit raspunsul care sa ma satifsfaca, pentru ca pentru mine 'nu stiu' nu este un raspuns.

Asadar, la intrebarea referitoare la pupatul picioarelor, varianta corecta nu este nici una dintre cele doua. Pentru mine cele doua variante reprezinta cel mult concepte, nu am fost expus la vreuna dintre situatii si, stiindu-ma, nici nu cred ca voi fi. Nu pot 'adora' atat de mult o femeie incat sa 'ii pup picioarele', am, ca si oalele cu fierbere sub presiune, o supapa care lasa presiunea sa scape daca atinge un anumit nivel. Nu pot sa 'pup picioarele' unei femei nici din slabiciune pentru ca asta ar insemna ca intrun fel caut sustinere la ea si, sincer, nu am incredere in femei cum ca ar putea-o acorda. Cat despre recunoasterea unei greseli, daca eu consider ca am gresit, apoi spun 'am gresit' iar daca nu, atunci spun 'imi pare rau dar dupa parerea mea nu am gresit'. Iar daca am gresit pot sa imi cer iertare odata, de 2, 3 ori si daca nu obtin iertarea (sincera, nu cea 'te iert acum, da' nu uit...') atunci ura si la gara.
In consecinta, pentru mine 'a pupa picioarele unei femei' reprezinta un preludiu erotic si... cam atat

Decizia e a ta

Submitted by vizitator (not verified) on Mon, 11/21/2011 - 10:16.

Ai un copil care te iubeste.Indiferent de ce vrea maica-sa,tu vei fii modelul masculin pe care il va urma o vreme (sau poate toata viata).Din pacate esti responsabil pentru viitorul lui, nu mai esti singur printre oameni mari pe lumea asta.

Ai o mama care se sprijina pe tine, si indiferent ce crezi tu,ea s-ar putea sa nu reziste socului daca tu mai faci greseli zmucite.

Ai o prietena "frumoasa, tanara, desteapta si care te iubeste".Daca vei putea sa iesi din "depresia de 40" (Big Grin pana la 50!), vei realiza ca acolo este o relatie cu potential fantastic pentru viata ta.

Una peste alta, ai un standard ridicat de viata si nu apreciezi lucrurile bune pe care "inca" le mai ai.Scutura-te de lehamitea asta care te conduce implacabil spre "dead-end".Daca nu poti singur cere ajutor specilizat.Esti suficient de inteligent astfel incat sa realizezi ca atitudinea face diferenta.

Organizeaza-ti viata.Prea mult te-ai bazat pe noroc din ricoseu.Maturizeaza-te ca ar cam fi timpul.

horoscop

Submitted by brainoption (not verified) on Thu, 11/24/2011 - 14:07.

No offence stimabile, dar parca am citit din horoscop Laughing Oricum multumesc pentru efortul de a-ti exprima opinia. In unele dintre observatiile pe care le-ai facut iti dau dreptate.

dead

Submitted by Nicole on Sat, 11/19/2011 - 01:31.

ma surprinde sinceritatea ta Smile

Post new comment

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.
CAPTCHA
Verificarea de mai jos este necesara pentru a preveni spamul. Va multumim
Z
j
6
F
Enter the code without spaces and pay attention to upper/lower case.

programari pentru hipnoza si psihoterapie in Bucuresti: tel. 072.321.3.321, 075.321.3.321 sau 021.321.3.321

pentru programari in alte orase decat Bucuresti consultati lista de cabinete de psihologie si psihoterapie