Am douazeci de ani iar copilaria si adolescenta mi-au fost marcate de niste serii de evenimente mai grele dar pe care le-am dus cu bine per ansamblu. Cu exceptia unei mici scapari.

In iarna am avut o cearta mai aprinsa cu tatal meu, mult mai aprinsa decat de obicei si mi-a zis ceva de genul parca nu ai fi copilul meu.Mi-a mai zis de multe ori asta stiu ca asa zic parintii la suparare dar nu stiu de ce, probabil si pentru ca eram suparata pe el si mi-ar fi placut sa fie cum zicea el am inceput sa il cred. Si s-a nascut in mintisoara mea un roman sf pe care mai grav atunci il credeam.Mai aveam momente de nesiguranta cand ba parca nu e asa dar mergeam ca magarul inainte.

N-ar fi fost asta asa de grav daca nu as fi fost internata 4 saptamani la spitalul de nebuni pe chestia asta, mi s-au dat medicamente de boli mintale, mi s-a pus diagnostic, veneau rudele sa ma vada la spital. Am pierdut saptamani intregi de facultate, (eu sunt la arhitectura si daca pierzi trei zile se aduna mult de recuperat) pe urma perioada in care a trebuit sa iau tratamntul pt ca n-am reusit sa conving pe nimeni ca nu sunt nebuna si mai grav, am ajuns sa cred si eu asta o perioada. Ce sa mai, foarte colorat anul asta pt mine.

Intrebarea mea e daca crede cineva (daca a avut cineva rabdare sa citeasca pana aici) ca chiar am o afectiune e posibil sa mai am ceva dupa un timp?Eu iau tratament din ce in ce mai diminuat, la consimtamantul medicului, de atunci, din ianuarie pana in prezent. Medicamentul principal era rispolept picaturi 4 mg pe zi acum 3. Daca chiar sunt bolnava pana acum nu trebuia sa mai am crize, oricat de mici, cu tot cu medicament. Recunosc ca au fost perioade destul de lungi in care l-am intrerupt(ramane intre noi da) si n-am patit nimic, absolut nimic.La ce intervale sunt crizele, poate sa isi dea cineva seama. Va rog, sa imi spuna careva.