Sa iubesti si sa fii parasit ... o durere imensa ce radiaza pana in adancul esentei umane. Sinuciderea pare a fi ultimul act ce ar alina aceasta durere.
Dar oare asa este ?
Omul sufera din Iubire sau din prezenta dureroasa a abandonului, provocata de pierderea persoanei iubite ?
Abandonul, frica de a fi parasit zguduie intreaga fiinta inainte ca actul in sine sa se produca.
Numai gandul sau anumite semne ce ar anunta abandonul ne zgandareste prezenta iminenta a durerii, este suficient pentru a intra in reactie de aparare: fuga, contra atacuri, ironii, sarcasme, manifestari diverse ale fricii, manifestari ale furiei ... de la om la om.
Emotia creste tulburand ratiunea si capacitatea de a ne mafesta intr-o maniera adecvata, sanatoasa, conducand la acte regretabile.
Aproape ca o conditionare, important este de a ne confrunta cu pierderea, cu abandonul.
Este adevarat ca doare, este multa emotie, dar trebuie exprimata, eliberata, in forma ei fireasca: lacrimi, sunet !!!
O astfel de elibereare ajuta sa ne apropiem de noi de esenta noastra, ceea ce suntem, pentru a regasi resursele noastre de viata si de iubire.
Iubim fara sa stim cum si de unde am invatat asta, dar cert este ca suntem capabili de iubire, nu doar pentru o singura persoana ci pentru tot.
A nu se confunda pasiunea cu iubirea, desi seamana ... pasiunea arde cu artificii la o intensitate mare, dar se consuma repede. nu este plenara ca iubirea, dar necesara.
Eu pledez pentru echilibru, la care se ajunge prin asumarea a tot ce traim, prin travaliu personal. Ci nu doar mintea ne aduce aici, ci tot ceea ce noi suntem: emotie, simtire, gandire, intuitie, actiune, comunicare ....
...... sinuciderea este o mare pierdere, nu doar pt un om ci pentru toti oamenii !!!