precizari privind unele metode de terapie (de grup)

@dl.Dorin Victor Vasile:

Va sunt indatorat pentru precizarile facute – cu scuze pentru eventualitatea de a nu ma fi putut face mai clar inteles: evident ca observatia mea nu se referea la terapiile de grup conduse cu competenta. Am folost acolo termenul german (cum s-ar zice: „m-a luat mana (ca sa nu zic „gura“ pe dinainte) de „Angehöriger“ cu referire la „Angehörigengruppe“ (grupa de persoane apropiate – fie ele rude directe sau nu), in sensul de „Selbsthilfegruppe“ („grupe de auto-ajutorare“), o forma extrem de raspindita aici, in ideea ca adunarea laolalta a mai multor persoane in general rude ale unor persoane cu afectiuni psihice (si care se afla in tratament) le poate asigura celor din prima categorie un spatiu in care isi pot exterioriza incarcatura emotionala, datorita apropierii permanente de acei bolnavi psihic.

Imi inchipui ca si in Romania exista astfel de forme de intr-ajutorare, sau cum s-o fi numind altfel. Am vrut sa spun doar ca experienta pe care o am aici (din nefericire) mi-a dovedit quasi-inutilitatea din punct de vedere practic a unei astfel de forme de auto-ajutorare, ea putind cel mult servi ca o forma de a te „descarca“ psihic si emotional, cu posibilul dezavantaj insa, de a te reincarca in mod inutil cu temerile si emotiile altora, lucru stiut fiind ca fiecare caz este absolut individual. Este adevarat ca la aceasta concluzie a mea a contribuit si faptul ca in Germania legea care fixeaza cadrul legal al interventiilor in cazul bolnavilor psihici (Psychisch-Kranken-Gesetz / PsychKG - pe care dl.dr. Gogleaza o cunoaste foarte bine) este foarte putin utila in cazul cind este realmente nevoie de interventie peste vointa bolnavului.

In treacat fie spus, personal am o mult mai mare incredere in cadrele medicale formate in Romania, decit cele din tara mea de adoptiune- nu ma sfiesc sa afirm in fata oricui acest lucru, iar pentru curiosi pot da destule argumente. De cind sunt in Germania de cite ori am avut nevoie de un medic am cautat intotdeauna cabinetele medicilor originari din Romania – sau cel putin cu studii in Romania, sau din tarile din Europa de Est.

In ceea ce priveste psihiatrii, desi am avut (din pacate) ocazia sa cunosc si aici cadre bine pregatite, in clinici universitare, nu pot spune ca erau peste talia unor psihiatri cu care am avut onoarea sa colaborez – fie si pe termen scurt – in Romania, cum ar fi: dr. Sergiu Diacikov, dr. Romila – de la Spitalul nr.9, care experimentau inca de la inceputul anilor 80 terapii folosind sunet si lumina, sau terapii prin dans; dr. Dumitru Constantin de la Spitalul Militar, unul din putinii specialisti in fenomene de granita din Romania si de care ma leaga o veche – pot spune chiar prietenie, sau last but not least raposatul dr. Mircea Piticaru, vechi prieten, om de mare cultura si care folosea inca din anii 70 terapia prin arta plastica la Clinica din Voila (si cu care am prezentat lucrari la simpozioane tinute in anii 80 in tara). De dl.dr. Vladimir A. Gheorghiu am amintit cu toata consideratia in postarea anterioara.

Ca un detaliu anecdotic, este suficient sa amintesc neincrederea cu care am fost privit cind, in cursul unei discutii cu un psihiatru de la clinica pentru copii si tineret din Köln (de altfel un om foarte bine pregatit, pasionat de meserie, cu lucrari de cercetare, avind si publicatii in domeniu, i-am pomenit numele lui Stanislav Grof (in prezent in SUA), cu care unul din psihiatrii citati mai sus colaborase pe vremea cind Grof se afla inca in Cehoslovacia. Aceeasi expresie de neincredere pe care o afiseaza cei mai multi de aici, carora se intimpla sa le povestesc cite ceva din ceea ce se facea in Romania … in urma cu 20-30 de ani, dar care, din cauza izolarii de atunci (pe care iarasi dl.dr. Gogleaza o cunoaste foarte bine) nu aveau nici un ecou practic in Occident.

In ceea ce priveste cea de a doua mare grupa de „vindecatori“ bineinteles ca sunt de aceeasi parere cu dl. dr. Gogleaza – si deci si ci Dvs. Aici pot spune – revenind cu niste ani in urma – ca personal m-am ocupat mult timp, pe cind eram in tara cu studiul asa-numitelor „fenomene de granita“, in cadrul unor colective interdisciplinare.

Aceasta activitate a culminat in anii 1990-1992 cind am avut sansa – probabil unica, acum, gindind retrospectiv – sa conduc un proiect de investigare a unor fenomene bioenergetice cu operatori umani, proiect finantat de Stat prin Ministerul Cercetarii si Educatiei (avind intelegerea unui director de institut si a unui director din Minister, deschisi la nou si fara prejudecati!) – o realizare care dupa stiinta mea este unica in tarile din Europa de Est, daca nu si in Europa in general. A urmat un seminar (pe baza de voluntariat – onorific) la Facultatea de Filosofie –sectia Psihologie in 1990 pe linga cursul de „Metode statistice in investigatiile psihologice“ tinut de prof. Mihai Golu (un om deosebit, a fost si profesorul sotiei mele si de care ma leaga iarasi amintirea unor colaborari in anii cind era deosebit de greu sa te ocupi de subiecte total „neortodoxe“). Scopul acestor activitati – in special al proiectului amintit mai sus – era sa ofere o baza metodologica pentru evaluarea cu un minim de obiectivitate a procedeelor de tratament bioenergetic (ma feresc sa folosesc termenul de „vindecatori“ dupa ce am vazut „piata“ de aici).

Aveam pe atunci – cei pe care ne preocupa acest subiect, ideea ca in Occident exista deja astfel de metodologii de evaluare. Mare a fost insa surprinderea mea cind, stabilindu-ma in Germania – si avind ocazia sa lucrez timp de doi ani intr-un colectiv de cercetare chiar la Institutul de Psihologie al Universitatii din Kön (catedra prof. Egon Stephan) am constatat nu numai inexistenta unor metode pentru acest scop, ci chiar absenta totala a interesului pentru eleborarea unor astfel de metode de obiectivare – pe de o parte datorita rezistentei medicilor (ale caror asociatii sunt chiar mai puternice in multe privinte decit Ministerele Sanatatii – de land sau federal), iar pe de alta parte multimii de „vindecatori“ de toate felurile (ca sa nu le zic chiar sarlatani), care profita din plin de existenta unei piete libere si de faptul ca o serie de ocupatii nu sunt protejate prin lege, si deci pot fi exercitate fara oprelisti.

A fost o satisfactie de natura pur profesionala – idealista pot spune – raminid doar regretul ca lucrarea respectiva nu a mai fost continuata (avizarea proiectului a avut loc cu doua saptamini inainte de plecarea mea definitiva in Germania, in noembrie 1992), la fel ca si Asociatia Romana de Cercetari Psihotronice“ (ARCePs) infiintata in 1990 si care, la fel, dupa plecarea subsemnatului din tara, desi fiintind in continuare in mod teoretic, nu a mai gasit sustinatori activi.

Dar – cine stie – viitorul ramine intotdeauna deschis, iar ideile isi au evolutia lor, de multe ori independenta de evenimentele concrete.

Dipl.-Ing. Alex.Timoschenko
Köln, Germania