O discutie despre: educatia sexuala si divort, emigratie si prelucrarea trecutului - cu psihoterapeutul Dan Gogleaza
Motto: "Was immer ich tue, verändert die Welt! Ich bin die Welt, und die Welt ist ich!" – Heinz von Förster
(Egal ce fac, schimba lumea! Eu sînt lumea si lumea sînt eu! - traducere libera)
Prescurtari:
AD : Alexandru Draghici
DG: Dan Gogleaza
AD - În România pîna în 1989 educatia sexuala si contraconceptionalele au fost interzise, masura prin care regimul ceausist a fortat natalitatea, de multe ori nedorita sau neplanificata. Avînd acest trecut persoanele venite din Romania au fost socate de deschiderea societatii germane în ceea ce priveste educatia sexuala si planificarea familiala. Ati putut observa efecte ale acestei frictiuni sau probleme de adaptare la pacientii români avuti în terapie?
"Emanciparea sexuala si natalitatea stau într-o relatie invers proportionala"
DG - Nu se poate spune ca a fost interzisa oficial, doar proscrisa ca si psihoterapia de altfel, tabuizata, minimalizata, reprimata, prelucrata ideologic si tratata de sus cu puritanismul tipic moralei proletare. Toate acestea s-au petrecut numai în aparenta, deoarece a nu face educatie sexuala, în sensul de a nu emancipa, înseamna a manipula prin noninterventie, adica a cenzura si a profita de pe urma necunoasterii. Educatia în general este un segment al executivului puterii de stat si expresia a ceea ce ideologia dominanta crede ca sînt nevoile umane. Omul nou vizat de comunisti avea o "misiune istorica", era "producatorul" propriului destin la comanda partidului, un paradox evident, iar femeia adulata în rolul ei de sporire a masei proletare. Lipsesc studiile asupra rolului femeii în comunism, desi acesta a fost unul major si comunistii au stiut sa se foloseasca abil de rolul ei de influenta în cadrul familiilor. Daca doresti sa emancipezi sau sa ai o societate pioasa si conservativa atunci nu trebuie decît sa ai mesajele cuvenite adresate femeilor.
Cum educatia sexuala influenteaza natalitatea, adica politica demografica, analiza ei si a interferentelor cu alte domenii ale vietii unei societati ne poate oferi o imagine inedita asupra sistemului. Emanciparea sexuala si natalitatea stau într-o relatie invers proportionala si nu pot fi discutate separat de celelalte probleme ale cuplului, de atitudinea fata de viata, familie, procreatie, de problemele psihoemotionale implicite intersectate cu cele culturale, religioase sau cu conflictele schimbarilor cu care ne confruntam.
Înainte de a da vina numai pe suprastructuri sociopolitice ar trebui poate sa analizam si ceea ce au facut sau nu au facut oamenii de cultura, specialistii sau formatorii de opinie în acest sens. Daca vizati comparatia cu Germania, atunci sa analizam cum s-a desfasurat educatia sexuala în centrul Europei si mai ales cine a facut-o. Noua ne-au lipsit acei gînditori de tip "Aufklärer" (pentru care nu avem un cuvînt echivalent în româna), care si-au facut o datorie morala din iluminarea natiei lor.
"Primul mare "iluminist" pe tema sexualitatii a fost Sigmund Freud"
Primul mare "iluminist" pe tema sexualitatii a fost Sigmund Freud care a elaborat o teorie a sexualitatii, ce a intrat în conflict cu morala catolica. Drumul deschis de el a culminat în 1968 cînd, miscarea studenteasca europeana, a încercat o fuziune a marxismului cu psihanaliza într-o viziune romantica, promovînd eliberarea sexuala de tabuuri sub lozinca "make love not war."
Sîntem înca sub efectul tolerantelor sexuale declansate atunci, desi unele s-au bazat pe acceptii dovedite actual ca fiind false, cum ar fi ereditatea biologica a homosexualitatii.
Comparativ cu situatia Europei de vest, la noi educatia sexuala a fost limitata la reproducere, fiind si calea cea mai simpla de a face sa creasca natalitatea. Ce înseamna educatie sexuala daca nu în primul rînd a sti sa controlezi graviditatea? Cresterea placerii sexuale în detrimentul natalitatii nu era si placerea conducerii comuniste, astfel ca educatia a fost lasata pe seama transmiterii orale (Mundpropaganda) a unor acceptii complet eronate sau mituri apartinînd secolului XIX care au întretinut fobii, obsesii si dezvoltat complexe.
Concret, daca esti lasat sa te descurci singur cu instincte puternice, cum este cel sexual, atunci urmezi cai ocolite sau "tragi cu ochiul" pe gaura cheii la intimitatea din dormitoarele adultilor sau al parintilor. Asta în cazul în care existau dormitoare separate si nu promiscuitatea obisnuita familiilor care nu puteau încalzi iarna 2-3 camere, caz frecvent la generatiile de dupa razboi. Autoinitierea "prin gaura cheii" sau surprinderea parintilor "in actu" sînt dupa Freud scenele originare ale unei viziuni deficitare asupra sexualitatii si sursa dezvoltarii unor comportamente nevrotice în general.
Românii emigrati în Germania apartin mai multor generatii, însa majoritatea au pastrat de regula aceleasi tabuuri. Desi acum sînt mai bine informati, nu au devenit si mai deschisi. Depasirea tabuurilor este începutul cresterii placerii prin trecerea de la sentimentul de penibilitate, jena, rusine, la cel de stimulare a fanteziei erotice. Problemele sexuale sînt declansate sau întretinute de teama de a vorbi despre sex, de tabuizarea intimitatii si de lipsa prelucrarii problemelor, chiar de percepere a lor.
AD – Vreti sa spuneti ca sîntem o generatie nevrozata aflata înca sub presiunea unor teme neprelucrate suficient? Cum de nu ne dam seama?
"Prelucrarea trecutului colectiv a început la noi abia dupa decembrie 2006"
DG – Din cauza circularitatii acestor fenomene: nu prelucram pentru ca nu ne dam seama sau ne dam seama (Einsicht) si nu prelucram pentru ca trebuie sa ne autoimplicam în prelucrare, adica a recunoaste vina proprie, asadar mai bine reprimam. Sînt cam multe temele reprimate de generatiile mai vechi si acesta este unul din motivele de a continua reprimarea, de a te preface ca nu le ai. Atitudinea nu se va schimba decît partial si treptat si trebuie început cu cei care fac educatia: profesori, psihologi, medici, mass-media. Îngrijorator este faptul ca s-a profitat de nesigurantele grave ale societatii postdecembriste si generatiile tinere nu au avut de la cine învata ceea ce este o masura a normalitatii si fac excesele cunoscute.
Orice prelucrare începe cu dezvaluirea adevarului despre noi asa cum el este, a constientizarii dimensiunilor si implicatiilor indiferent de urmarile pentru persoanele implicate. Prelucrarea trecutului propriu sau a celui colectiv, nu poate fi facuta fara un cadru teoretic clar si adaptat la mentalitatea unei culturi, fara cunostinte, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci si a finalitatii. Ea trebuie legata de scopul obtinerii unei constiinte largite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire si a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilire reperelor morale ale unei traditii.
Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralitatii, ci o atitudine deschisa, cinstita si corecta fata de greselile trecutului. Prelucrarea trecutului colectiv a început la noi abia dupa decembrie 2006 prin atitudinea oficiala a statului român de condamnare a comunismului si a Raportului Tismaneanu. Ea trebuie continuata si completata prin analize efectuate în cadrul fiecarei bresle profesionale sau institutii. Cum legea lustratiei nu s-a aprobat si adevarul din dosarele de la CNASAS este în unele cazuri trunchiat va fi un proces controversat care ne va preocupa urmatoarele decenii.
AD - Este binecunoscut faptul ca prelucrarea trecutului (Vergangenheitsbewältigung) este necesara igienei psihice fiecarui individ. In ce masura credeti ca neefectuarea ei afecteaza persoanele care au venit din Romania? Ma refer aici cu precadere la faptul ca multi au venit dintr-o societate totalitara, inchisa, care ne-a marcat constient sau inconstient.
"Prelucrarea trecutului este importanta pentru a închide cercurile dependentelor de gîndire"
DG – Prelucrarea trecutului este importanta pentru a închide cercurile dependentelor de gîndire si a obisnuintelor unor cercuri vicioase nesanatoase, care ne mentin prizonierii propriilor promisiuni sau a dezvoltarii unor caractere deficitare.
Trecutul neprelucrat genereaza de regula nostalgii si daca se face prea tîrziu apar falsificarile. Apoi se întretine mentalitatea ca poti ramîne nepedepsit daca te afli destul de sus pe scara sociala, se reduc sansele statului de drept si încrederea în dreptate.
Prelucrarea este dificila deoarece nu poti schimba fara dureri premizele unei gîndiri care s-a autojustificat decenii si a format un sistem rigid (Rechtfertigungsystem) de justificari simpliste. Procedurile de "spalare a creierului" din trecut nu trebuie sa ni le imaginam ca atare, este vorba de a cenzura informatiile emanciparii prin reducerea explicatiilor la lozinci superficiale conforme bibliei marxiste si ale unor evanghelisti precum Ceausescu sau cei din Cuba, China, Corea, etc.
Alte dificultati sînt cele legate de evolutia omului care si-a aparat cu forta nu numai uneltele ci mai ales produsele gîndirii, am ucis pe cei de alte convingeri sau chiar ne-am sacrificat pentru reprezentari dovedite iluzii sau utopii. Interesant de remarcat în acest context este faptul ca gîndirea sustinuta de vocea interna a fost la începuturile ei atribuita unei forte exterioare (transcendentale), întrucît diferentierile cerebrale nu erau atît de stabile încît sa suporte o introspectie, problema care se mentine si astazi.
Asadar constiinta de sine obtinuta în urma introspectiei si credinta ca sîntem posesorii gîndirii care se gîndeste pe sine ca gîndire, nu este mai veche de circa 3500 de ani. Sîntem marcati neurobiologic de aceasta evolutie tardiva a constiintei dar si de un asa zis "defect" al constructiei cerebrale de a forma sisteme închise pe principiul circularitatii. Este ceea ce eu denumesc sistemul autosugestiv de mentinere a vietii si care este unul fundamental în formarea lumilor interne. Va puteti imagina cîte lumi si cîte universuri existentiale se pot prabusi dramatic la o prelucrare?
Principiul circularitatii este universal si la nivel psihologic implica co-responsabilitatea participarii la orice actiune si o responsabilitate integrala a interpretarii actelor celorlalti. O extensie a lui este reciprocitatea si reversibilitatea actelor umane: "o mîna spala pe alta." Cum acest principiu elimina scuza nevinovatiei si inocentei, aplicarea lui intra în conflict si destabilizeaza lumile interne deja fixate prin sistemul propriilor recompensari (Selbstbelohnungsystem). Acest sistem de mentinere a propriului status quo împiedica atît autoanaliza sincera cît si comunicarea deschisa dintre oameni prin voalul protectiv format din reprezentarile subiective despre adevar, dreptate sau bine. Nenorocirea cea mai mare este data de faptul ca tocmai acest voal protectiv este perfectionat permanent din cauza recurentei sale pozitive asupra crearii senzatiei de confort sau a sentimentului fericirii. Dificultatea schimbarii acestor protectii si chiar a întelegerii lor este data de un alt principiu care ne face viata un calvar, cel al autonomiei domeniilor psihice. De ex.: cel mai autonom sistem dezvoltat de om este limbajul si acesta este motivul de fond pentru care dilema aparitiei lui ("La început a fost cuvîntul") nu poate fi rezolvata iar controversele se folosesc de tautologii vicioase.
Un exemplu de circularitate patologica la nivel macrosocial si cu efecte imprevizibile în viitor este dat de "escalarile complementare" (în sensul lui Gregory Bateson) ale conflictului dintre radicalizarea islamismului care se simte amenintat de radicalizarea interventiilor USA, la rîndul lor justificate de radicalizarea fundamentalismului islamic devenit tot mai fanatic cu cît masurile represive au fost mai categorice. În acest conflict, de o circularitate perfecta, elementul care dinamiteaza escalarea este sentimentul amenintarii. Nenorocirea este ca un asemenea sentiment devine real în consecinte (causa finalis la Aristotel), adica îsi are cauza în finalitatea reprezentata devenita o "profetie care se autoîmplineste." Daca atît USA cît si islamistii nu ar fi trecut niciodata la agresiuni reciproce atunci fiecare ar fi fost obligat sa-si trateze halucinatiile propriei psihoze pe costurile proprii. Conflictul fiind declansat fiecare încearca sa-l trateze pe celalalt cu infuziile pe care ar trebui sa si le autoadministreze. Nu va aminteste acest lucru de psihiatria absurda de acum 50 de ani sau din alte sisteme?
O alta pacoste este continuta de "necesitatea continuarii tratamentului" din aprecierile structurilor deja create în acest sens si care sînt nevoite sa-si justifice existenta sau sederile prelungite în tarile respective sau de cei de la putere care devin tot mai greu de înlocuit.
Sansa iesirii din acest cerc vicios destructiv al "cauzalitatii circulare" (H. von Förster) este constientizarea propriei greseli de interpretare si acceptarea inutilitatii propriului gest, adica întreruperea modului absurd de obtinere a autoconfirmarilor. Problema de fond al iesirii din impas este dilema "cine face primul pas?" si paradoxul unei actiuni simultane de înghetare a conflictului cauzat de schimbarea interpretarii gesturilor oponentului. Convingerea în propria "normalitate" se alimenteaza si bazeaza pe "anormalul" actelor celuilalt. Cu cît dezorganizarea psihica a unei persoane este mai mare cu atît mai mult ne simtim confirmati în propria "normalitate", asadar patologicul da masura normalului si nu invers. Orice convingere, indiferent de caracterul de adevar al acesteia, poate constitui baza crearii unei circularitati autojustificative cu rol decisiv în scaderea tensiunii cerebrale.
Aici nu fac decît sa enunt cîteva din fenomenele psihologice de fond fara de care cu greu ne putem întelege pe noi cei ce ne dorim prelucrarea trecutului.
AD – Vreti sa spuneti ca aplicarea acestor principii asigura întelegerea de sine si deschide calea întelegerii celuilalt?
"Traim limitele propriilor descrieri"
DG – Nu se poate altfel si nici nu ar avea sens daca nu am raporta la noi ceea ce vrem sa întelegem. Nu ne nastem cu programul întelegerii sociale ci doar cu unul egocentric si profund egoman. Reactiile circulare ale întelegerii mediului apar pe fondul celor interne. Primul obstacol al sistemului nervos este propriul corp, pe care si-l conecteaza înainte de a se conecta la mediu sau la alte persoane. El este deja marcat de structuri ale trairilor din relatia corp-creier si cu prima persoana din viata noastra: mama.
Apropos, nu ne nastem cu gene feminine cum s-a crezut, însa toti ne impregnam o structura feminina de reactie emotionala la mediu si în aceasta relatie se naste empatia ca sentiment pentru ceilalti. Empatia este influentata apoi de proiectiile propriei emotionalitati asupra mediului si de posibilitatile de descriere a unei realitati externe prin limbaj. Pe baza acestui schimb cameleonic se dezvolta constiinta de sine care este un fel de "hopa-Mitica", un Perpetuum-Mobile de circularitati autosugestive din interiorul unui limbaj, un monolog narcisic al eului.
Evolutiv vorbind, am ajuns sa traim în limbajul descrierilor realitatii si aceasta este subiectivitatea care ne da cel mai mult de furca si pe care nu o acceptam fara tensiuni interne. Limbajul este lumea omului si în afara lui nu poti vorbi despre om. Traim limitele propriilor descrieri si în contextul definitiilor pe care le dam fenomenelor interne sau externe, printr-un proces circular cu tendinte autonome, care uneori ne poate scapa de sub control.
Circularitatile acestor descrieri pot fi anxioase, psihotice sau depresive si aceasta autologie reversibila anuleaza definitiv circumtantele atenuante ale vinovatiei sau repsonsabilitatii limitate. Prelucrarea trecutului va trebui sa tina cont de adevarurile mai noi despre fiinta umana, tocmai pentru a nu aluneca pe terenul justificarilor interminabile si de a da vina pe manipulare, pe spalarea de creier, pe cenzura, pe influente, etc. O influenta sau sugestie externa nu are niciodata un efect daca ea nu este preluata în limbajul interior devenind astfel o autosugestie.
AD – Daca am înteles bine, înseamna ca fiecare îsi formeaza o lume în care se autoconfirma prin ceea ce-si spune ca este sau ca a trait.
DG – Nu putem spune ca am trait ceva cu adevarat daca nu o putem exprima si verbal. Daca trairea este pozitiva o suportam si fara explicatii, însa daca este negativa atunci trebuie s-o definesti pentru a o depasi si mai ales pentru a sti ce ai depasit. Este exact ca la un razboi care nu aduce nimic daca nu ai si o declaratie de independenta, trebuie sa obtii iluzia ca moartea ta a avut un sens, ceea ce este absurditatea pura, întrucît numai viata poate avea un sens.
Haosul emotiilor nu numai ca este organizat prin limbaj ci si îmbogatit de acesta, ambele domenii traiesc o simbioza care nu exclude autonomia. Toate acestea sînt cuplate la un sistem cerebral de autorecompensare raspunzator de producerea satisfactiei si sentimentului fericirii.
AD – Ce legatura au toate acestea cu tema noastra?
"Personal sînt pentru o vina colectiva..."
DG – Nu putem face una fara cealalta. Cine vrea sa faca ordine într-o tara, va trebui sa faca ordine în propria familie si în primul rînd sa-si puna în ordine propria viata, adica sa-si faca introspectia. Aici se afla centrul universului, iar biserica a intuit de mult valoarea confesarii, a marturisirii si izbavirii de pacate. În natura nimic nu este despartit si prin introspectie refacem armonia originara. Din nevoi cognitive mintea noastra a operat despartiri si diferentieri pentru a întelege natura mai bine si a usura memorarea.
Daca nu vrem ca generatiile de dupa noi sa ne puna la zidul infamiei, sa ne renege sau sa ne bruscheze, asa cum a facut-o generatia ´68 cu tatii lor, atunci va trebui sa ne prelucram trecutul cît înca se mai poate si cîta vreme noi, cei care am construit comunismul într-o forma sau alta, mai sîntem în viata.
Personal sînt pentru o vina colectiva si nu pentru judecatile de tipul "numai individul X a facut infractiunea Y." Nu numai Ceausescu singur a generat tipul de comunism de la noi, ci si noi l-am facut posibil sau, altfel spus, ne-am autocauzat soarta provocînd-o de fiecare data într-un lant cauzal si prin anumite trasaturi de carcater, un lant national al slabiciunilor, care ar trebui examinat atent si serios. Ar trebui poate adaugata si debusolarea culturala (un popor ramas în urma emigratiei de dupa razboi fara intelectualii ei de marca) care a jucat un rol în schimbarea mentalitatii, la abandonarea traditiei de gîndire si simtire. Ar trebui analizat si complexul national al tradarii sau teroarea adminstrativa de la nivelul institutiilor, cu functionari incompetenti ce luau decizii absurde întretinînd o psihoza, care în final l-a si împuscat pe Ceausescu. Astfel de analize sînt necesare pentru ca agresiunea societatii postdecembriste este halucinanta, mass-media cultiva nonvalori si mentine dispretul fata de om iar politicienii sînt un exemplu patologic de sarcasm.
AD – Credeti ca prelucrarea trecutului colectiv sau a copilariei poate asigura întelegerea de sine necesara echilibrului psihic?
"Identificarea sau raportarea la masculinitatea tatalui este factorul hotarîtor al identificarii psihosexuale"
DG - Igiena psihica individuala, în forma unei psihoterapii, nu e neaparat necesara daca educatia a mers bine si atunci cînd mama reuseste sa-si dozeze iubirea si apropierea fata de copilul ei. Dar, daca ai avut o copilarie conflictuala, deprivata si lipsita de apropiere sau în care a fost prea multa apropiere pîna la abuz, atunci ea este necesara. Însa psihoterapia nu trebuie numai sa "repare" raul produs deja ci mai ales sa-l previna, ajutînd la dezvoltarea armonioasa a personalitatii.
Nu de putine ori problemele actuale ale unei persoane nu sînt neaparat declansate de dificultatile sau conflictele momentane, desi asa pot fi resimtite, ci de traumatisme mai vechi si nu neaparat constiente. Concret: evolutia sexuala a unui copil, indiferent de sex, este marcata de reactiile mamei din primii ani ai vietii. Dezvoltarea eului începe prin senzatii corporale, prin satisfacerea nevoilor de hrana si apropiere emotionala într-o relatie simbiotica cu mimica mamei, care oglindeste involuntar si fixeaza gesturile, expresiile dar si cuvintele pe care le pronunta aceasta. Orice neîmplinire, supraîmplinire sau abandonare (deprivare senzoriala) lasa urme profunde în buclele neuronale ale sistemului raspunzator de "panica de a fi parasit" (Verlassenheitspanik-System) si fixate definitiv în reprezentari interioare.
Interesant, privind educatia sexuala la acest nivel, este ca mama are în repertoriu o mimica pentru orice actiune imaginabila a copilului, însa nici una pentru cele legate de instinctul sexual, cum ar fi o erectie spontana, manipularea organelor genitale sau masturbarea. Nu numai ca ele se prefac ca nu observa astfel de acte, ci pot avea reactii care-l pot traumatiza pe copil pentru toata viata. În a doua faza a evolutiei sexuale de la pubertate, identificarea sau raportarea la masculinitatea tatalui este factorul hotarîtor al identificarii psihosexuale. Este faza integrarii lumii instinctelor în structurile supra-eului si dezvoltarea unei individualitati adaptate social. Studiile longitudinale asupra deprivarii de tata (Vaterdeprivationsforschung) au constatat de curînd ca absenta acestuia într-o familie sau respingerea modelelor masculine într-o cultura sînt factori care tulbura identitatea sexuala atît la fete cît si la baieti. Exista în acest sens si un diagnostic de Parental Alienation Syndrome (am avut chiar cîteva cazuri relevante în terapie) care vizeaza înstrainarea de tata. Efectele deprivarii tatalui sînt, pe lînga tulburarile psihosexuale, un comportament antisocial agresiv pîna la criminal, comportamente autodestructive pîna la automutilare, tulburari relationale, deficite cognitive, teama de ratare, atitudine negativa fata de familie si copii. Absenta tatalui o determina uneori pe mama sa încerce compensari sau sa-l foloseasca pe baiatul mai în vîrsta ca înlocuitor (Partnerersatz) sau confident, împingîndu-l în roluri nepotrivite (Rollenmissbrauch) vîrstei, sexului si pozitiei în relatie si care destabilizeaza maturizarea normala aceelerînd-o sau trecînd-o pe cai întortocheate. În acest context se pot face unele corelatii între deprecierea rolului tatalui dupa 1968 (die vaterlose Gesselschaft) si extinderea tulburarilor de identitate sexuala.
AD – Care ar fi problemele întîmpinate de români la integrarea în societatea germana si cum au fost resimtite în plan psihic?
"Reactia psihica la o schimbare de gradul trei, cum este emigrarea, este de regula depresia si simptomle psihosomatice"
DG – Aceleasi pe care le au toti cei care se rup de tot ceea ce a întretinut viata lor anterioara si se autodezradacineaza. Cînd ai emigrat sub comunisti, cazul meu, stiai ca nu mai exista cale de întors si erai pentru cei ramasi acasa ca si decedat.
A te naste a doua oara într-o societate ca Germania, unde bariera limbii este greu de trecut, nu este un proces simplu si fara urmari. Dilema adaptarii este data de cerinta unei plieri, contopiri eficiente cu noul mediu fara ati pierde identitatea! Însa cum s-o mentii cînd renunti la toate rolurile socioprofesionale avute anterior, la statusul într-o familie mai larga, la toate conditionarile care-ti mentineau viata, inclusiv la limba materna! Socul adaptarii este dat de constrîngerea si absenta alternativei (este o Zwangsanpassung, adaptare fortata) care se resimte pe toate planurile. Se zdruncina din temelii sistemul de convingeri sau valori, ceea ce mareste nesiguranta, anxietatea si panica de a nu reusi adaptarea. Decisiv în procesul adaptarii este raspunsul la întrebarea "pentru ce ai emigrat si ce ti-ai dorit sa gasesti?" Eu am avut un scop simplu definit si realizabil zilnic de mai multe ori: sa beau o cafea si sa citesc în liniste fara sa tresar la sunetul soneriei sau al telefonului!
Nu cunosc studii care sa evidentieze diferentieri ale adaptarii comparativ cu alte tari, însa ele nu sînt la fel de grele în Franta, Italia sau Spania, unde limba se învata din mers si mentalitatea este mai apropiata de a noastra. Germanii sînt un popor obsedat de perfectiune, categoriile absolutului, ale imperativelor categorice sînt opera lor. Diferenta dintre noi si ei poate fi redusa la cea dintre vremelnicie si temeinicie.
Reactia psihica la o schimbare de gradul trei, cum este emigrarea, este de regula depresia si simptomle psihosomatice. Problema apare în momentul în care devii constient de suferinta, cînd cauti justificarea unei ratari sau cauti o solutie de moment (kurzfristige Lösung), adica vremelnica.
Autojustificarea obisnuita este cea de tipul "vina vecinului", adica problema sînt ceilalti, recte o societate "rece si neprimitoare" sau un partener (sot sau sotie) care nu te întelege si te pune sub presiune. Personal si eu m-am asteptat sa întîmpin "caldura colectivului" cu care ne obisnuisem acasa însa am înteles repede, dintr-o experinta edificatoare cu autoritatile de aici, ca rezolvarile concrete sînt de preferat promisiunilor desarte si "îmbratisarilor tovarasesti."
AD - În ce masura eforturile integrarii afecteaza stabilitatea unei familii care emigreaza în Germania? Daca se emancipeaza îsi mai doreste copii?
"Emanciparea în general înseamna în primul rînd deschiderea fata de tabuuri"
DG – Emigram mai întîi corporal, sufletul ramîne acasa si dureaza uneori o vesnicie pîna ne urmeaza, astfel ca traim în si din amintiri. Interesant este ca începem sa ne amintim involuntar lucruri demult uitate. Inconstientul reia secvente ale trairilor anterioare pentru a suplini pe cele frustrante si mai ales pentru a sustine sentimentul identitatii aflat în deriva.
Se schimba paradigmele de evaluare, renasc interese sau placeri acolo unde au fost respingeri sau repulsii, de ex.: acasa stingeam radioul la muzica populara însa în Germania am început s-o ascult cu nostalgie! Personal mi-au trebuit peste zece ani ca dorul de acasa sa nu ma doara si dupa 89 nu a trecut niciodata un an fara sa merg în România. Prietenilor care ma ironizau usor cu concediile mele mereu acasa le spuneam ca ma duc sa-mi ud radacinile inconstientului, foarte necesar recalibrarii psihice.
Într-o familie pot apare schimbari de satus si rol, dupa cum se obtine mai repede o anumita pliere la mediu. Daca unul reuseste sa învete mai repede limba, sa se simta mai bine cu mentalitatea si rigorile de aici, sau cîstiga mai mult decît celalalt, pot apare disensiuni si pot fi reluate conflicte mai vechi refulate. Flexibilitatea suprasolicitata de ritmul adaptarii determina un fenomen recurent de rigidizare a altor conduite si convingeri mai vechi, adica devenim mai conservativi decît eram. Cu cît te simti mai pierdut într-o societate cu atît mai mult se va compensa, din nevoia de stabilitate psihica, în sensul rigidizarii unor convingeri care pot friza uneori absurdul si una din cauzele principale ale problemelor minoritatilor de emigranti.
Emanciparea în general înseamna în primul rînd deschiderea fata de tabuuri si exprimarea unor gînduri sau dorinte într-o relatie. Din pacate aceste tabuuri sînt depasite dupa ce un cuplu se desface si nu înainte. Asadar, a nu emancipa înseamna nu numai a influenta natalitatea în sensul cresterii ei, ci si a periclita mentinerea familiei. Familiile emigrante se înscriu în tendinta generala de a avea 1 maxim 2 copii, pentru ca trebuie sa-i cresti singur fara ajutorul rudelor ca acasa si se întrerupe cariera profesionala.
O societate poate lua masuri ce tin de politica demografica si chiar folosi forta executivului educational pentru realizarea unor ambitii ideologice. Adevarul este ca proiectul comunist de sporire a populatiei României la 30 de milioane de locuitori ramîne o necesitate neîmplinita, care, în actualul stadiu al depopularii prin emigrare si scadere a natalitatii, îsi arata consecintele dramatice. Comparativ cu tara noastra RFG (fara DDR) avea un teritoriu cu circa 5 mii de kilometri patrati mai mult însa o populatie de peste 68 de milioane. Factorul fortei economice a populatiei nu este unul de neglijat si faptul ca în România se importa forta de munca din China ar trebui sa ne faca sa vedem greselile postdecembriste.
AD – Acreditati ideea ca fortarea natalitatii de Ceausescu era o masura vizionara?
"Ceausescu a fost incontestabil un vizionar utopic"
DG – Ceausescu a fost incontestabil un vizionar utopic care nu vedea copacii din cauza padurii si care s-a angajat pe prea multe planuri, netinînd cont de puterea noastra materiala si spirituala de a realiza proiectele vizate. Supraaprecierea nonstop si peste tot este în consecinte mai grava decît subaprecierea. Comparativ, o depresie este de preferat unei psihoze, în primul rînd din cauza reusitelor mai mari de vindecare în cazul primei.
Prelucrarea trecutului trebuie sa fie nu numai autoanalitica ci si rational-obiectiva, altfel nu vom reusi decît sa fim la fel de absolutisti ca si comunismul însusi. Respingerea în bloc nu va crea posibilitatea ca o mentalitate sa se autodesfiinteze, parcurgînd etapele prelucrarii. Nu trebuie sa fortam procese care se desfasoara cel mai bine de la sine, însa a distruge toate formele care mentineau viata pîna atunci înseamna a proceda la fel cum au facut-o cei pe care-i critici.
Toate domeniile vietii umane au principiul autonomiei, nu numai în sensul autodezvoltarii ci si al autodizolvarii. De exemplu: daca interzici studiul marxismului vei crea dizidenti nostalgici, care vor gasi explicatia fenomenului actual al globalizarii în Capitalul lui Marx si chiar ca nu putem nega aplicabilitatea acestei analize la fenomenul actual al globalizarii oligarhice planetar. Asadar stafia marxismului pluteste înca deasupra noastra, iar noi o renegam arogant ceea ce o poate face sa reînvie. Asa faceau si comunistii, însa am vazut unde a dus renegarea. Sa nu fiu înteles gresit, marxismul a facut posibila o dictatura, însa colectia ideilor socialdemocratice sustinute, sînt o opera a gîndirii europeane începuta înaintea lui.
Cînd am sosit în Germania am fost surprins sa vad o societate care aplica principii comuniste la care noi visam: fiecaruia dupa nevoi! Imagineaza-ti ca am fost cazat 3 luni, împreuna cu fiul meu pe atunci de trei ani, la un hotel, unde statul german platea peste 2000 de marci pe luna numai pentru cazare. Sa nu credeti ca am avut vreun statut special, hotelul era plin de emigranti ca mine. Nu eram obisnuit cu atîta atentie si, faptul ca nu mi se cerea nimic în schimb, ma scotea din conditionarile mentinerii vietii, asa ca am avut stari depresive.
Dupa mine ajutorul social declanseaza si întretine sentimente de inutilitate si depresii, un revers negativ al generozitatii sociale care va trebui luat în consideratie. Demnitatea umana nu se mentine prin pomeni sociale ci prin crearea cadrului ca fiecare sa se simta util si mai ales sa devina autonom conform programului intrinsec vietii umane.
Cu alte cuvinte estul vorbea de comunism iar vestul îl aplica. Si atunci te întrebi: ce sens mai au denumirile care nu ajung niciodata sa fie o realitate si daca mai este cazul sa ne cramponam de etichete. Este un fenomen identic celui dintr-o relatie în care îi tot spui partenerei ca o iubesti dar nu-i arati niciodata acest lucru.
AD - Care este socul cel mai mare pe care îl ofera societatea gazda germana? Exista o însusire a germanului care ne provoaca pe noi cei originari din România?
"Nici o alta tara nu complexeaza mai mult ca Germania"
DG – Nici o alta tara nu complexeaza mai mult ca Germania, am simtit-o pe propria piele si nu cred ca sînt singurul care a trait complexul limbii. Pentru a compensa acest handicap noi ne-am facut un obicei din a gasi defecte la gazdele noastre si a le critica, pe lînga raceala comportamentala, chiar nivelul din scoli.
Personal am alta parere si o spun de cît ori am ocazia. Ca scolarii nu sînt motivati sa învete este rezultatul paradoxului educatiei antiautoritare: a-i face pe copii sa învete de la sine fara a-i obliga în vreun fel s-o faca!
Noi facem mereu comparatii cu scoala din România din trecut, pe care o ridicam nostalgic în slavi, dar nu ne-am uitat în manualele scolare sau de la gimnaziu sa vedem ce fel de probleme se pun acolo, ce texte literare, filosofice, psihologice, ce autori de mare nivel, ce analize si la ce întrebari complicate trebuie sa faca fata un elev aici.
Un alt criteriu de comparatie: la gimnaziul Freiherr von Stein din Leverkusen, unde au învatat si mai învata unul din copii mei, aproape jumatate din profesori sînt doctori în stiinte. La noi acasa nici la universitati nu au toate cadrele didactice acest titlu. În general aici se pune mult mai mult accent pe procesele de gîndire nu de memorizare, conform principiului a sti nu înseamna si a gîndi.
AD - Societatea germana se confrunta cu un fenomen de durata de dizolvare a familiei. Divortul a devenit la fel de legitim precum casatoria. Credeti ca persoanele originare din Romania sînt scutite de efectele acestui fenomen?
"Actual o casatorie din trei ajunge la divort"
DG – Divortul este un fenomen la fel de legitim, însa el a capatat dimensiuni îngrijoratoare prin mentalitatea generatiei din 68 caruia îi apartin si fostii cancelar si ministru de externe Schröder-Fischer, fiecare cu cîte 3-4 divorturi la activ. Sindromul a fost descris de psihanalistul psihosociolog Alexander Mitscherlich în "Auf dem Weg zur vaterlosen Gesellschaft" si viza "societatea fara tati", adica una în care femeile emancipate sau refuza sa se casatoreasca si sa aiba copii, considerati un articol de lux pentru cei avuti, sau îi cresc singure, protejîndu-i de agresiunea pater-ului compromis de trecutul sau nazist.
Scaderea natalitatii în Germania, dar si alte fenomene sociale majore îsi au sursa în mesajele acelor ani, care vedea în familie izvorul nefericirii, a reprimarii autoritare a instinctelor primare ale vietii si o sursa de obtinere a fortei de munca ieftina sau de incubatoare pentru planuri razboinice (Kanonenfutter = carne de tun).
Liberalismul acestei "Genussgeneration" (generatii orientate pe placere si savurare) viza dizolvarea celulei originare a vietii, atomizarea societatii si dezvoltarea spiritului egoist, egoman si egocentric, ceea ce însemna anularea empatiei si altruismului, sentimente fara de care societatea nu poate supravietui si care se pot dezvolta numai într-o familie cu cel putin doi copii.
Virusul "feminismului" a avut un efect puternic într-o Germanie traumatizata de culpabilizare, depopulata de proprii "Aufklärer" (clarificatori), emigrati în masa în America si dezorientata atît de atacurile din vest cît si din est.
Actual o casatorie din trei ajunge la divort, un soc declansat de acceptii dovedite ca false si o baza pentru socuri viitoare în lant prin distrugerea lumii copiilor afectati de divort. Cum nimeni nu este pregatit sufleteste pentru prabusirea lumii sigurantei "leaganului de aur" al familiei, urmarile sînt imprevizibile si pe toata viata. Este moartea unei relatii în care s-au nascut copii, vise si sperante, consecventele pot fi probleme de apartenenta si de identitate sexuala, diverse handicapuri, scaderea capacitatilor de învatare, tendinte de izolare sociala si agresiune, dependente de alcool sau droguri, cautarea unor modele de viata pe strada, refuzul responsabilitatii si al obligatiilor, etc.
Divortul este un simptom social aflat la intersectia biopsihosocialului care distruge "încrederea originara a omenirii" (das Urvertrauen der Menscheit) si implica subiectivitatea cea mai profunda inclusiv sexualitatea. El este o întrerupere si o ruptura a comunicarii ce poate fi înteleasa prin analiza limbajului ei în sens larg si unde o agresiune este tot o comunicare, din nefericire una dureroasa. Conflictul atinge mai ales problemele feminitatii si masculinitatii ca sex, fiecare se simte respins în primul rînd biologic, se rescriu partituri biopsihosociale de profunzime.
Divortul are si în cadrul familiilor de emigranti mai multe cauze circulare:
probleme psihice: caderile psihice depresive alternativ compensate cu un optimism exagerat, alcoolismul, ticurile comportamentale, izolarea;
Rolul femeii se schimba, cîstiga o anumita independenta financiara, se emancipeaza, îsi regîndeste si reorganizeaza viata. Problemele de apartenenta sociala mai largi se rasfrîng si în planul mai intim al identitatii de sine, se rescrie proiectul vietii: asa zisele crize ale vîrstei mijlocii. Multe neprelucrari, limite personale sau nostalgii sînt reluate si regîndite. Problemele de acasa le transferam pe un teren neutru si femeile dar si barbatii au mai mult curaj în a-si reface viata. Nesigurantele economice fac ca anumite cupluri sa se mentina desi comunicarea a încetat, se împart doar costurile vietii nu si emotiile sau trairile. O criza individuala nu poate fi explicata doar prin aspecte materiale desi asa se vede la suprafata conflictului. Dificultatile materiale ne face sa strîngem rîndurile si sa ne asociem, de regula bunastarea duce la independenta si emancipare.
Divortul elimina anumite dureri si probleme psihice la persoanele care le au, provocînd altele celorlalti. El repeta drama rupturii de tara sau despartirii de persoane dragi si devine la rîndul lui o schimbare de gradul trei, care declanseaza alte simptome psihosomatice.
Motivele le putem afla direct de la cei aflati în situatie si depinde de capacitatea lor de a introspectie, autoanaliza si verbalizare. Cum situatia este emotionala vom auzi argumentari scurtcircuitate si justificari uneori cam superficiale pentru profunzimea evenimentului.
Socul este cu atît mai mare cu cît cineva a reprimat si renegat mai mult adevarul unor perceptii sau evenimente petrecute în relatie. Cu cît încercarile si dramele prin care trece familia sînt mai mari cu atît uzura si nemultumirea creste, anumite trasaturi de personalitate ies la iveala iar conflictele se accentueaza. Durerea provocata va fi reprimata în prima faza, iar unul din parteneri poate cere o noua sansa, cu promisiunea de schimbare în bine a unor comportamente indezirabile. Dezorientarea, dezamagirea, dispozitiile ambivalente, frica de necunoscut, absenta raspunsurilor, ura trecutului comun, tulbura fiinta umana si apar disfunctii psihosomatice: insomnii, scaderea apetitului general, tulburari de echilibru, atentie si concentrare, dureri corporale, etc.
AD - Persista înca o prejudecata despre psiholog si a merge la terapie echivaleaza cu a recunoaste ca esti "nebun". Puteti constata o schimbare de atitudine la persoanele originare din România? Aveti multi pacienti români?
"În terapie volubilitatea germanilor este greu de stopat"
DG – Am avut pacienti din trei generatii, cei veniti înainte de 89, cei de dupa 90 si cei cu Green Card, adica informaticienii. Ca psiholog nu poti afirma niciodata ca problemele unora sînt mai mari, mai grave sau mai importante decît ale celorlalti si nici compara rezonantele extrem de diferite vizavi de o situatie X comuna, fiecare resimte cu întregul sau trecut un eveniment.
Exista o diferenta de abordare a problemelor, mentalitatea a început sa se schimbe constructiv însa atitudinea fata de psiholog si psihoterapie este una care tine de evolutia autocunoasterii în general. Omenirea a avut mari probleme în a urma îndemnul, atribuit lui Socrate, "cunoaste-te pe tine însuti" întrucît solicita autoanaliza, recunoasterea limitelor, a greselilor proprii si acceptarea adevarului, adica "Einsicht" (recunoastere si acceptare a adevarului despre sine chiar daca el este neplacut si dorinta schimbarii situatiei) si pentru care nu avem o traducere directa în româna. Daca nu ai un cuvînt într-o limba înseamna ca în cultura respectiva nu ai avut ce sa desemnezi prin el, altfel ar fi fost nascocit pentru a se reda diferentiat o stare de fapt. Limbii române îi mai lipsesc si alte cuvinte legate de exprimarea diferentiata a unei introspectii, asa ca poti conchide si singur cum stau lucrurile vizavi de placerea autoanalizei la români. Chiar daca vin în terapie sa nu crezi ca îti povestesc toate penibilitatile, în acest sens exista chiar o prejudecata a noastra ca germanii sînt persoane închistate si rigide însa este exact invers. Exista o diferenta de mentalitate, ei nu vorbesc neîntrebati si nici daca cadrul nu este adecvat unor marturisiri. Comparativ noi sîntem mai spontani, sporovaim si cînd trebuie si cînd nu trebuie dar nu relatam lucrurile de fond, mai profunde.
În terapie volubilitatea germanilor este greu de stopat iar a românilor scade pentru ca sîntem foarte circumspecti vizavi de ceea ce eu as putea observa sau descoperi la ei. Aici ne confruntam cu prejudecata de fond de a merge la psiholog: dezvaluirea unor latente psihice, adica teama de dezgolire, acel "streap-tease psihic" care înca îngrozeste lumea! Cum sa nu fim astfel cînd ni s-a spus ca folosim creierul doar partial, de la 3% pîna la o treime si ca restul ar depozita acele latente care fac posibile faptele îngrozitoare si toate aberatiile dovedite de om în istorie. Ce poate fi mai groaznic decît frica de ati pierde autocontrolul si ca cineva din "spate" te manipuleaza zi si noapte? Iata cum o acceptie eronata, devenita "adevarata" din cauza consensului, ne provoaca mari probleme vizînd fundamentul psihicului uman.
Lucrurile nu stau de loc asa si ultimele cercetari pe creier spulbera definitiv aceasta eroare, ceea ce implica o reconsiderare nu numai a organizarii psihicului ci si a unor concepte mai largi precum cel de constiinta, liberul arbitru, responsabilitate, etc. Neurobiologia moleculara conchide sec: nu exista nici un neuron în creierul uman care sa nu fie folosit (abgefeuert, stimulat) de mai multe ori pe zi!
Asadar epoca circumstantelor atenuante sau justificative a apus definitiv si cartile de psihologie trebuiesc rescrise. Era de altfel si o absurditate sa se ajunga dupa miliarde de ani de evolutie la performanta obtinerii unui creier pentru ca apoi sa-l lasam sa rugineasca!
O alta piedica ar fi tendinta paranoica din noi care ne face sa respingem adevarul originii noastre animale si consecinta: sîntem de origine divina(!), adica ne falsificam istoria originii. Adevarul despre noi este cel al maimutei care nu-i mai place sa fie denumita maimuta. Am ajuns sa punem reprezentarile în locul rasadului biologic, este ca si cum ai îngropa în pamînt desenul unui copac si te astepti sa creasca din el un stejar falnic.
Un derivat al aceleiasi tendinte paranoide este autoaprecierea ca sîntem atoatestiutori, necesara dezvoltarii iluziei vointei libere si a autonomiei însa ea face ca noi sa nu mai acceptam limitele si îngradirile propriului spirit. Modul în care dezvoltam aceste structuri este partial autonom dar si legat de traditie, adica marcat de matricile gîndirii unei culturi. Asadar, modelele de autoanaliza sînt influentate simultan de erorile, prejudecatile si iluziile trecutului care tocmai ar trebui prelucrat.
De exemplu: daca modelul cultural transmis este de tip arian, precum cel nazist, de erou al muncii socialiste sau de mama eroina, nu mai încape vorba sa accepti ca ai si slabiciuni sau probleme psihice. Adevarata fata a unei societati se poate vedea clar în atitudinea fata de cei slabi, labili, neajutorati sau bolnavi psihic.
Va mai trece mult timp pîna ne vom reprograma lozincile întiparite în trecut. Ne trebuiesc nu numai paradigme noi, cît mai ales reconsiderarea unor acceptii psihologice, un up-date la actualul stadiu al cercetarilor din domeniu.
În privinta accesului la psihoterapie avem în Europa boomul din America anilor 70-80. Emigrantii si-au schimbat si ei dupa anii 90 atitudinea. A vorbi însa despre problemele emigrantilor înseamna a vorbi despre mine, sau ceea ce cred eu ca ar fi o problema, ceea ce este iarasi o introspectie a propriului eu, dupa cum ader la anumite descrieri sau le resping.
Oricum adevarul este de fapt recunoasterea faptului ca fiecare vorbeste despre sine (gîndirea este o simbolizare a trairilor la nivelul cuvîntului) prin alegerea cuvintelor care-i reprezinta cel mai bine gîndurile. Constiinta de sine a emigrantului a ramas acasa, însa el crede ca a luat-o la plecare în geamantan sau a pus-o pe pasaport odata cu viza.
Statistic vorbind, am mai multi pacienti români tineri desi ei sînt ca numar incomparabil mai putini în Germania decît cei mai în vîrsta. Acest lucru vorbeste de la sine în privinta deschiderii de care vorbeam. Mai devreme sau mai tîrziu omenirea va trebui sa recunoasca ca a facut un ocol lung, obositor si mai ales plin de erori si drame, pentru a nu ajunge mai devreme la noi însine decît am facut-o.
Ca orice om si eu împart lumea în doua: în cei care au facut sau fac o psihoterapie si cei care o au în fata lor. Nu exista "persoana sa nu fi scris o poezie" se spunea într-un cîntec de altadata. Parafrazînd afirm ca nu exista om sa nu fi facut macar odata o depresie, o anxietate sau sa nu fi avut niciodata semne psihosomatice.
Cum introspectia este ea însasi claustrofobica este bine sa fie facuta însotit fiind de un psihoterapeut autorizat.
AD – O ultima curiozitate: ati raspuns la întrebari fara a folosi modificarile noi din limba româna, le-ati pastrat pe cele vechi, care-i explicatia?
"Ne place nobletea fara a fi si nobili"
DG – Sa nu ma credeti un nostalgic. La prima carte am folosit noile modificari desi ceva ma deranja si nu stiam ce. Nici macar â-ul de la român nu este justificat, originar cuvîntul se scria rumîn, e tot un fel de a-ti falsifica sau înfrumuseta originea. A scrie sînt în forma sunt este disonant psiholingvistic, u-l indica mai degraba împrejmuirea, exteriorul si nu interiorul care este redat de i sau î. Sau ce urît arata cît scris "cât" sau ce confuzie poate produce "urât" în loc de urît. Ne place nobletea fara a fi si nobili, trebuie depus efort sa nu fim niste maimute ramase tributare maimutarelii caraghioase, în fond certificatul de nastere garantat al fiecaruia din noi. A discuta si despre asa ceva face parte tot din prelucrarea trecutului. Chiar întreaga discutie este o forma de prelucrare, de a analiza deschis si flexibil spunînd adevarul si a nu te exclude din analiza dezvinovatîndu-te. Afirmatiile ne autoexprima, gîndirea nu este una din afara evenimentului, ci evenimentul însusi care se exprima acum în aceasta forma. Într-un anumit sens fiecare vorbeste despre sine chiar si cînd se refera la lucruri pe care nu le-a contactat sau trait direct, daca o subiectivitate atinge un nerv sensibil atunci ea poate fi recunoscuta ca una comuna sau cel putin ca una cu care te poti identifica.
AD – Va multumesc.
Dan Gogleaza (nascut în 1951, în Vrancea) a studiat la Universitatea AL.I.Cuza din Iasi, a absolvit sectia de Psihologie-Sociologie în 1976 si este doctor în psihologie. A lucrat ca psiholog clinician la Focsani pîna în 1986, cînd folosindu-se de o vizita la rude, a cerut azil politic în Germania. Din 1989 este psihoterapeut autorizat în praxisul propriu în Leverkusen.
Pe lînga activitatea curenta de psihoterapeut, participa la activitatea stiintifica a unor prestigioase cercuri si asociatii de specialitate din Germania si România. A publicat o carte la Polirom în 2002 si ramîne o prezenta apreciata în publicistica româneasca (detalii vezi pe site-ul www.gogleaza.com).
Începînd cu 1990 a initiat si desfasurat actiuni umanitare pentru tara iar pe plan comunitar diverse activitati culturale ca presedinte al Asociatiei Culturale Române din Köln ("Rumänischen Kulturzentrum Köln e.V.")
Interviul a fost re-publicat aici cu permisiunea dlui Dan Gogleaza (ca si celelalte interviuri ale domniei sale).
Precizarile cu site-ul unde a aparut initial interviul sunt insa foarte binevenite.