Elena Stuparu: "Recesiunea ar putea sa transforme Psihiatria, Cenusareasa Medicinei intr-o Printesa"

se vede ca n-ati citit cu atentie interviul.

Doamna Elena Stuparu este medic psihiatru si NU psiholog (scuzati majusculele). Ca medic trebuie sa te joci cel mai bine cu schemele de tratament si mai putin cu alte detalii marunte (majuscule etc.)

Insa eu sunt psiholog, ma simt vizat de observatia dvs. asa ca am sa incerc sa tin cont pe viitor de aceasta.

cred ca daca ar exista posibilitatea ca toate persoanele sa poata sa isi controleze sentimentele si emotiile, nu ar mai exista psihologie, dar psihiatrie tot ar exista, pentru ca nu ne putem feri de anumite boli mentale. incurcate sunt caile subconstientului...

Diferenta se impune. Psihiatria tine de formare medicala ( 4 ani de medicina secundat de rezidentiat pe specialitate – psihiatrie)- medicul psihiatru e interventionist: evalueaza, scrie retete, pune diagnostice, intr-un cuvant, trateaza medicamentos; psihologul nu are competenta medicala, e absolvent al Facultatii de Psihologie, constructia sa profesionala e alta, dar poate urma specializare: psihologie clinica, psihoterapie, etc.
In patologia majora nu se poate fara interventie psihiatrica. E inutil testul psihometric sau consilierea psihologica , acolo unde trebuie intervenit cu medicamente. Pe de alta parte de patologia usoara - depresii usoare, fobii , atac de panica, se poate ocupa psihologul cu formare in psihoterapie.

Educatia corecta, de care vorbiti, tine mai degraba de a asuma, a constientiza problema si a stii incotro sa o apucam atunci cand ne confruntam cu o tulburare. Pe parte medicala, educatia tine de a trata nu bolnavul ci omul , ca individualitate. Aici intervine, pe de o parte, compatibilitatea medicului psihiatru cu pacientul si alegerea metodei potrivite fiecarui caz. Necazul e ca nu toti medicii psihiatrii au formare in psihoterapie. Sunt medici au o anume viziune asupra omului bolnav: tratam pacientul X , ii atasam o lunga lista de diagnostice, simptome si pe deasupra si un pronostic. Urmeaza tratament medicamentos. Uneori necesar, alteori nu, alteori da, dar in alte doze. Ori, cum frumos spunea Jung, dialogul intre psihicul bolnav si cel numit normal este o confruntare a persoanei bolnave cu personalitatea subiectiva a celui ce o trateaza.

Pacientul are si el o poveste a lui iar asta e prima “usa” pe care terapia ar trebui sa o deschida. Ce face omul bolnav fata in fata cu un sir lung de diagnostice, descrieri de simptome si colectari statistice. Cu ce-l ajuta diagnosticele clinice daca nimeni nu–i pune intrebari care sa-l vizeze pe el , omul, si nu simptomul lui? Incotro sa se indrepte? Pe acest palier intervine educatia – deficitara - pentru ca tratamentul psihiatric trebuie acordat la cel psihoterapeutic. Sau, primul, ar trebui secondat de acesta din urma. In urma tratamentului medicamentos se poate lucra in psihoterapie. Aceste "tehnici" ar trebui sa mearga mana in mana, nu se exclud, se completeaza reciproc.

"De ce nu recunoastesti ca sunteti aici pentru ca va plac nebunii ? - Cred ca exista si nebuni frumosi!"

Frumosi, da..si oaspetele nostru, va asigur, stie ca adesea “depresia nervoasa nu e decat o criza prelungita de luciditate” , dupa cum, stim destui axioma cu “nebuni sunt toti cei ce par nebuni si jumatate din cei ce nu par” ... de aceea, in cazul de fata nu e o "eticheta" cusuta la gatul pacientului, ci un pur si simplu, un element grafic , atasat cu simpatie si gratie.