Cand nu ai visat niciodata sa fii mireasa

?Stiu ca frustrarile traite in copilarie in mijlocul unei familii marcate de violenta domestica afecteaza psihicul si personalitatea adultului de mai tarziu. Ceea ce eu deja resimt acut, inca, la cei 30 de ani ai mei, desi parintii s-au despartit de mult, iar acele conflicte, dupa indelungi analize interioare, consider ca le-am depasit. Daca in viata sociala mi-am creat un echilibru satisfacator, nu acelasi lucru pot spune despre viata personala. Sunt lucida, rationala, perfect constienta ca barbatii sunt diferiti si pot face o femeie fericita pentru multa vreme.

Prima relatie ce a durat aproape 5 ani s-a incheiat furtunos, cu disperari si lacrimi, asta pentru ca eu consideram ca trebuie sa traiesc singura, independenta si nu aveam nici cea mai mica dorinta de a ma casatori si astfel sa ma statornicesc la casa mea, sa fac copii etc. Dupa despartire, au urmat doua, trei relatii pasagere, pe care tot eu le incheiam. Apoi inca una de aproape 6 ani de zile, o iubire calma, care m-a ajutat enorm de mult in regasirea eu-lui meu, timp in care totusi am inselat, acum il respingeam, acum ma angajam, determinandu-l sa creada si pe el ca casatoria este un fapt social conventional care subjuga pe cei doi la trairea unei vieti mediocre.

In realitate, casatorit/necasatorit tot acolo ajunsesem, traiam impreuna, gospodaream impreuna. Refuzul acesta de a fi o femeie de casa, de a "sluji" un barbat (nu sunt feminista, dimpotriva, iata, dispretuiesc slabiciunile femeii, dar si pe ale barbatului), refuzul, deci, de a ma implica odata si odata la modul serios in crearea unei familii durabile, m-a impins intr-o alta aventura, cu un alt barbat mai tanar cu 4 ani, o pasiune nebuna, pe care bineinteles deja am ucis-o fara ai acorda nici macar o minima perspectiva. Acum, ca intodeauna, tot spre acelasi punct converg, singuratatea, independenta, desi, in fapt, ani de zile de barbati am depins.

Exista mereu o neliniste si un tumult interior care ma duce asa din poarta in poarta. Si un mare egoism, recunosc.
Pe langa toate acestea, traiesc cu convingerea ca nu am iubit niciodata un barbat cu adevarat. Ma amuz, razandu-mi de mine, in acelasi timp stiu cat de serioasa e problema aceasta a mea, ca femeie care nu a visat niciodata sa fie mireasa. Stiu ca nu e un fapt definitoriu in viata unei femei, insa reprezinta o minima baza prin care se naste dorinta naturala de a oferi, de a primi, de a te armoniza firesc intr-o familie.

Simt ca imi port povara unui sine alterat, de aceea am simtit nevoia sa scriu.

Va salut pe toti si sa ne auzim cu bine!