Cum il conving sa mearga la psiholog?

Acum doi ani si jumatate sotul meu mi-a marturisit ca a fost abuzat sexual in copilarie de un vecin care il ademenea cu masinute in spatele unor garaje. Nu a spus la nimeni, de fapt eu sunt singura careia i-a marturisit ce i s-a intamplat. Acel om il ameninta ca daca va spune cuiva vor fi omorati amandoi.

Suntem casatoriti de 10 ani si avem un baietel de sase ani iar intr-o luna ni se va naste si o fetita. Din pacate viata noastra este complet data peste cap in acest moment fiindca, din cauza unor asa zisi "prieteni" eu am aflat ca acum trei ani, intr-o perioada in care sotul meu isi deschisese o afacere in alt oras, a avut o relatie extraconjugala care a durat in jur de doi ani si care s-a incheiat cu un avort si cu plecarea femeii respective intr-o tara straina.

Am aflat lucrul asta prin februarie, insarcinata fiind in sase luni. De fapt, in urma unor insinuari aruncate de o "prietena", eu l-am confruntat cu mai multa siguranta ca in alte dati si el mi-a marturisit tot. Stiam acum trei ani ca avem probleme si atunci, vreme de mai bine de un an l-am tot intrebat ce se intampla cu noi, de ce venise vorba de divort dintr-o data, intr-un moment cand tocmai ne mutasem intr-o casa noua si incercam sa mai facem un copil? De cate ori il intrebam daca e vorba de o alta femeie, nega cu atata siguranta incat...il credeam. Probabil ca si atunci, ca si acum, vroiam sa nu fie adevarat.

In fine, acum, in conditiile astea mi-e foarte greu sa plec, mai ales ca baietelul nostru este un copil extrem de afectuos si isi iubeste taticul foarte mult si taticul lui ii raspunde cu aceeasi dragoste. Nu pot sa consider dreptul meu la fericire alaturi de altcineva mai important decat linistea si fericirea copiilor mei asa ca am decis sa raman alaturi de sotul meu si sa incerc sa-l iert. Nu pot sa va descriu ce simt, poate “devastare” ar fi cel mai apropiat cuvant… Nu stiu cand va trece durerea din sufletul meu sau daca voi reusi sa-l iert cu adevarat asa cum mi-am propus sa incerc. Stiu doar ca hormonii de sarcina fac totul de 10 ori mai dificil pentru mine.

Sotul meu este un om inteligent si educat, regreta foarte mult ce s-a intamplat, a decis inca de atunci ca locul lui este langa noi, mi-a marturisit ca ACASA, langa noi, e singurul loc dupa care tanjeste.

Din pacate insa, eu sunt convinsa ca ceea ce i s-a intamplat in copilarie nu-l va lasa sa fie niciodata fericit sau implinit cu adevarat, langa noi sau langa oricine altcineva. Mai mult decat atat, mai exista un eveniment in adolescenta lui care "la ajutat" sa devina ceea ce este astazi. Are un frate vitreg, cu 14 ani mai mic decat el, cu care are o relatie foarte frumoasa. La momentul nasterii lui insa s-a produs o ruptura intre sotul meu si mama lui (care este si ea o femeie introvertita, probabil in urma unei prime casnicii abuzive si aici este o alta poveste, dar n-o mai scriu fiindca oricum am scris deja prea mult). Din cate mi-a povestit sotul meu, pana la adolescenta avea o relatie foarte afectuoasa cu mama lui, dar ca in momentul in care a intrat la liceu, relatia lor s-a deteriorat foarte tare din cauza ca el devenise un "derbedeu". El nu realizeaza ca ruptura produsa intre el si mama lui coincide cu momentul nasterii fratelui sau.

Am ajuns la concluzia ca aceste doua evenimente, abuzul la care a fost supus in copilarie si abandonul sufletesc al mamei lui intr-o perioada asa de delicata in viata unui om, adolescenta, i-au modelat un anumit caracter sotului meu. Intr-un fel, cred ca i-au rapit capacitatea de a iubi cu adevarat si capacitatea de a crede in oameni si de a forma relatii afective de durata. Il simt mereu nelinistit, fumeaza excesiv si, desi nu se imbata niciodata, consuma in fiecare seara vin rosu si doar atunci il vad ca-si lasa garda jos si se comporta oarecum afectuos. Noaptea ofteaza si ma strange in brate si-mi mangaie burtica. Daca as crede ca aceasta afectiune e sincera as putea cu siguranta sa trec mult mai usor peste tradarea lui. Dar, cata vreme in timpul zilei gesturile de afectiune din partea lui lipsesc cu desavarsire, nu reusesc nicicum sa vad viitorul meu alaturi de el unul fericit. Pe de alta parte m-am resemnat demult cu felul lui de a fi, pentru ca nu a fost niciodata un om foarte tandru, este mai degraba un tip hotarat si de actiune.

De fapt intrebarile mele sunt mai multe: in primul rand as vrea sa stiu daca un psiholog bun il poate ajuta sa treaca peste ceea ce i s-a intamplat in copilarie, in al doilea rand daca asta l-ar ajuta sa-si “lase garda jos” fata de mine si… dimineata la cafea, nu numai seara la adapostul paharului de vin rosu si, cea mai importanta intrebare…cum sa il conving sa mearga la psiholog? Am un nr de tel al unui psiholog recomandat de cineva de la noi din oras, un om mai in varsta, cu experienta…dar, desi sotul meu a promis ca va incerca, n-o va face, stiu asta.

Stiu ca o solutie ar fi sa merg eu si sa-i cer sfatul acelui domn…dar nu ma simt in stare in acest moment sa discut cu nimeni despre viata mea. Poate doar asa, la adapostul anonimatului…