Cum sa trec peste decesul fetitei mele?

Acum 8 ani ma plimbam cu mama mea prin oras, eram insarcinata in 7 luni si jumatate si asteptam cu nerabdare sa se nasca primul meu copilas. Am simtit la un moment dat ca ma doare burta si am mers la un medic in oras, al meu ginecolog fiind plecat din judet,am mers la altul.

Desi i am spus cand am remas insarcinata, stiind data cand s-a intamplat, ea sustinea sus si tare ca trebuie sa nasc in ziua aceea. M-a internat,dar a plecat acasa desi era de garda.inainte de schimbul de noapte a venit o moasa, mi-a rupt membrana si a plecat desi eram dilatata 2 cm. A trebuit sa nasc, obligata de situatia in care m-a adus moasa.

Am nascut un baietel de 2500g, dar saracutu a facut stopcardiorespirator de 3 ori in timpul noptii, iar dimineata l-am botezat si dupa o ora a murit. ea a zis ca a fost copilul bolnav dar la autopsie nu s-a gasit nici o boala ce doar nascut prematur si din vina cui? De atunci ma tot intrb de ce am mers la ea, de ce nu am mai putut astepta cateva zile? dar ele cand vor fi trase la raspundere? mai ales ca la

Dr.GIURUIESCU RODICA NU SUNT SINGURUL CAZ DE GENUL ACESTA.

Impotriva acestor medici nu ia nimeni nici o masura dar,sper ca bunulDumnezeu sa nu uite de ei si sa le dea pedeapsa pe masura. A zis sa nu mai fac copii macar un an de zile, dar la 3 luni am ramas insarcinata si am o superba fetita de 7 ani si un de un an jumate.

INGERASUL NOSTRU TONY VEGHEAZA ASUPRA NOASTRA SI NOI IL VOM IUBI MEREU!

buna ma numesc maria,si eu am trecut prin ceva groaznic dupa 10 de casnicie am ramas gravida ,fericire maxima mai ales ca era baiat ,de la 7 luni am inceput sa am probleme tensiune mai mare si edeme,m am internat 4 zile si dupa aceea trebuia sa merg la control la 2 saptamani ,eram in 33 -34 saptamani,dar nu mai am apucat la saptamana 35-36 mi s a rupt apa si m am dus la spital.

dar bataile inimii copilului nu se auzeau ,mi am dat seama ca e ceva grav,m am dus la eco si intr adevar copilasul meu era mort de cateva zile si eu nu am simtit,a urmat 12 ore de travaliu indus de perfuzie cu oxitocina si dureri mari de tot am crezut ca mor ,nepasarea doctorului durea fizica sau psihica nu stiu ce durea mai tare ,in sfarsit am nascut un baietel frumos de 2,700 kg dar trist si cu ochisorii inchisi nu pot trece peste mi e frica rau in continuare sa nu patesc la fel au trecut aproape 3 luni si vreau sa raman gravida iar daca patesc la fel?

diagnosticul a fost hipertensiunea mea arteriala l a omorat nu stiu ce sa fac cum sa trec ,de cateva zile am niste stari ciudate imi vn sa ma dau cu capul de pereti si sa urlu

Mi-am pierdut dragostea vietii mele. Nu implinise inca 50 ani. Cancer de san. Sint 3 luni de atunci. Si o permanenta intrebare, "De ce?".

Am gasit un singur raspuns, karma si reincarnarea trecute prin filtrul fizicii cuantice. Realitatea vietilor noastre nu este cea a celor 5 simturi. Ar trebui sa ne dea de gindit complexitatea fantastica a corpului nostru de care noi nu sintem constienti, si daca nu putem intelege aceasta fenomenala masinarie care ne adaposteste, cum am putea intelege fenomene mult mai subtile pe care nu le putem percepe datorita limitelor noastre fiziologice?
Vietile noastre au un cu totul alt sens decit cel materialist, si acest lucru l-a demonstrat fizica cuantica. "Materia" de care sintem noi constienti nu este la nivel fundamental materie, ci energie, si extrapolind acest adevar, viata are alte auspicii decit nastere materiala si disparitie materiala.

Disparitia noastra fizica are de-a face cu planul spiritualitatii cuantice, daca ma pot exprima asa, datorita careia entitatea spirituala care a fost gazduita in corpul nostru nu piere niciodata ci ia alte, si alte forme de exprimare, adica se corporalizeaza si se decorporalizeaza potrivit unei legi mai presus de intelegerea noastra...

Ideea este ca Sufletul nostru, acea entitate care nu se poate reduce la perceptia celor 5 simturi si pe care putem incerca a o intelege apelind la ceea ce am numit "spiritualitate cuantica" urmeaza "destinul" harazit de legile karmice, si potrivit acestor legi sufletele care au fost intr-o relatie de iubire in ipostazele corporalizarii, deci a vietii materiale, ramin permanent legate de-a lungul intregii lor existente, atit in timpul existentelor pamintene cit si in rastimpul dintre corporalizari.

Nu doresc sa induc sperante desarte nimanui, cred insa ca viata noastra are intelesuri mult mai profunde decit am fost invatati de cultura noastra iudeo-crestina. Si prin aceasta prisma, de ce sa nu astept momentul mortii mele ca pe momentul intilnirii cu sufletul iubitei mele, pe care in aceasta viata, tocmai am pierdut-o!?

Condoleante si nu disperati, viata este mult mai complexa decit intelegerea noastra limitata!

Sincere condoleante dumneavoastra si familiei dumneavoastra.
Am fost si eu mama.
In urma cu 2 ani eram si noi o familie fericita, implinita. Familia mea era compusa din trei persoane. In februarie 2008, in vacanta, baiatul meu in varsta de 19 ani a plecat la munte, acolo a avut accident cand conducea un atv. A intrat in coma... nu l-am putut salva. Dupa doua luni de coma... a decedat.

De atunci eu m-am izolat de toti. Nu suport pe nimeni in jurul meu, am impresia ca sunt falsi. Nu doresc sa imparta aceasi suferinta cu mine. La serviciu ma comport acceptabil, neavand incotro. Astept cu nerabdare sa ajung acasa... sa plang, sa plang, sa plang. Nu pot sa plang langa sotul meu, mai rar. Nu il mai suport nici pe el, nu il acuz de nimic. Nu mai raspund la telefoane, inchid interfonul, nu deschid usa la nimeni, am fost si la specialist, nu mi-a convenit ce-mi spunea, am renuntat.

Imi vreau copilul inapoi... Stiu ca este imposibil, dar e singurul lucru pe care mi-l doresc. O perioada i-am suportat pe apropiati, dar nu mai suport sa dau explicatii, sa ma justific fata de ei, tot timpul sunt certata,... Stiu ei nu pot intelege durerea noastra. Sunt considerata o persoana cu probleme psihice de catre anumite persoane . Vreau sa fiu alaturi de copilul meu, dar sunt lasa. Iau medicamente: neuromultivitamine, prescrise de medic. Atat, nu iau sedative, nu am luat niciodata. iImi vizitez copilul saptamanal, dar vreau sa fiu cu el, imi apare in vis, se lasa mangaiat, pupat. Are nevoie de mine.

"Ranile se cicatrizeaza in timp" ti-a scris cineva,eu iti spun caci sunt doi ani,si nimic.Sunt o actrita desavarsita,la servici(in comert)sunt de nerecunoscut,asa trebuie ca sa nu-mi pierd serviciul,acasa cade cortina,vreu sa raman fara spectatori,nu mai vreau sa joc teatru,nu mai vreau sa mint ca-mi pasa de cei din jur.
Fug de persoanele cunoscute pentru ca ma intreaba;nu ai ramas insarcinata?am 43 ani,este prea tarziu,nu se mai poate.E groaznic.

"Oricat de dureros sau de crud ar parea, un copil nu este si nici nu trebuie sa devina totul in viatza noastra. Il iubim, ne sacrificam si facem totul pentru el, dar copilul nu trebuie sa devina "totul pentru noi".Numai un specialist poate sa-ti spuna asa ceva,dar un parinte NU.

Eu nu reusesc sa ies din labirintul in care am intrat, nici nu vreau,dar tu scumpa mea incearca .
Sfaturi nu-ti dau caci esti satula,ti-am scris povestea mea ,ca sa-ti dau un impuls sa lupti mai mult decat mine.
Eu astept sa ma intalnesc cu baiatul meu,sper ca va fi curand....

TU LUPTA SCUMPA MEA.

Uneori viata ne rezerva scenarii ce ne lasa fara cuvinte. Imi pare nespus de rau pentru pierderea dumneavoastra. Timpul se poate alia sau nu cu noi impotriva durerii si a dorului. Cred ca important este sa ne aliem noi cu noi insine acordandu-ne sansa unui ajutor. Alaturi de apropiati, familie, prieteni avem aceasta sansa. Se poate regasi in ajutorul unui terapeut. Se poate afla in viitor. Important este sa o cautam. Ranile se cicatrizeaza in timp, daca le ingaduim sa se inchida. Iar cicatricile ne reamintesc de unde venim, dar nu trebuie sa ne dicteze directia inspre care ne indreptam. Sincere condoleante dumneavoastra si familiei dumneavoastra.