Despartire

nu stiu daca e locul potrivit unde sa scriu pentru a ma ajuta cineva.. nu stiu cum sa incep, dar ceea ce cer, este o sustinere ,o parere, ce sa fac si cum sa fac..pentru ca, caracterul iubitului meu m-a facut sa ma cred nebuna in 3 ani , si vreau sa ma asigur ca sunt..sau nu..nebuna, prieteni reali nu prea mai am asa ca am nevoie de parerea unui specialist.

Pe scurt, sunt de 3 ani cu un tip, eu sunt romanca de religie ortodoxa, el roman de religie musulmana, in 3 ani s-a despartit de mine de vre-o 8 ori cred pe acest motiv, ca sunt ortodoxa, si ca nu ma vrea, tot de atatea ori, s-a intors la mine.. In 3 ani m-a inselat cu vre-o 12 femei din cate am numarat eu, nu stiu cum o sa numarati dvs, daca va spun ca, cu 2 s-a culcat, cu 10 a iesit s-a sarutat, s-a dus la plaja, le-a scos cu prietenii comuni etc.. eu numesc tot inselat..

Problema este ca nu am acceptat niciodata asa ceva, nu sunt crescuta sa traiesc cu asa conceptie, dar ma convins sa ma intorc la el, desii nu mai simt la fel..il vad mereu cu femeile alea in mintea mea..probabil sunt paranoia cum spune el, dar asta am in cap... Niciodata nu m-a luat la nunti, petreceri importante, sau acasa la el, si ma ameninta cu despartirea mereu...ca vrea sa se insoare cu una de-a lui, dar de cate ori vreau sa plec, de atatea ori imi ofera ceva sa ma intoarca, adica de ex, vara asta, o excursie in afara, iarna asta...craciunul impreuna si promisiunea ca voi fi fericita..

eu deja am inceput sa cred ca e firesc ca noi femeile sa stam la nunti acasa, si barbatii sa mearga singuri, sa agate.. am inceput sa cred, ca femeia trebuie sa plece capul si sa pretinda ca nu a vazut ca a fost inselata... ceea ce ma ingrozeste este ca am devenit isterica, inainte el obisnuia sa ma injure foarte mult, acum el vrea sa imi dovedeasca,ca ma trateaza bine, si nu ma mai injura, dar in schimb, eu nu pot sa ma mai opresc, urlu fac crize injur nu stiu ce sa mai spun ca sa ma fac auzita, pentru ca el repeta ...esti nebuna, ma fac ca n-am auzit ce ai zis, esti paranoia, hai pa, nu am ce discuta cu tine, nu te intereseaza unde ma duc, ce fac si cu cine...

Iar acum cateva zile am luat decizia sa termin relatia asta, parintii mei ma sustin pentru ca au vazut schimbarea,nu mai sunt plina de viata, de optimism, nu mai rad,si daca o fac abia iese un zambet, in schimb el spune ca am fost foarte fericiti impreuna, ca nu are rost sa ne despartim acum asa, sa ma asteptam si sa o facem mai peste cateva luni purtand discutii pentru a ne ajuta reciproc, promite sa se schimbe, imi spune abia acum ca ma iubeste incontinuu, ca sunt cea mai frumoasa femeie, ca o sa imi para rau ca am vrut sa ne despartim, sa il accept macar din mila, ce fel de om sunt eu daca nu il inteleg si daca nu vreau sa ma intorc la el? sunt un caine? asta ma intreaba,incearca probabil sa ma santajeze sentimental...si reuseste, remuscarile exista, pareri de rau, gol in stomac, imi este foarte foarte greu, dimineata simt ca imi vine sa ma tarasc in genunchi de durere in suflet si totusi sunt contienta ca nu trebuie sa ma intorc

am facut bine ca am renuntat la o relatie fara viitor? poate avea totusi viitor,poate iubirea mea reusea sa invinga pentru amandoi..ce sa cred? imi este tare frica sa nu fiu deja depresiva,am nevoie de un sfat va rog!