E un hop in vietile noastre sau sfarsitul acestei povesti?

? E prima data cand scriu pe un site de acest tip deoarece sunt de principiul ca problemele mi le pot rezolva si fara sa apelez la astfel de modalitati online. Desi am prieteni cu care am discutat si rasdiscutat chestiunea, am nevoie de data asta de parerea dumneavoastra si vreau sa va multumesc anticipat.

Incerc foarte pe scurt. Am avut o relatie de 3 ani si ceva, incheiata acum aprox un an. Ne-am cunoscut in orasul natal, am venit impreuna la facultate la Bucuresti (22 de ani avem amandoi), ne-am iubit enorm, am trait clipe minunate impreuna, am fost un cuplu model, sentimente exista si in prezent. Lucrurile au inceput sa scartie vara trecuta( cand am facut 3 ani) dupa ce eu am plecat acasa 2 luni pe timp de vara iar el a ramas in Bucuresti. Mentionez ca noi din anul 1 de facultate ne-am mutat impreuna dar in prezent nu mai locuim in aceeasi casa.

In cele 2 luni din vara trecuta am vb zilnic la telefon, imi spunea ce face, ne spuneam ca ne e dor si ca deabea asteptam sa ne vedem pt k e greu unul fara altul. A venit luna septembrie iar eu am revenit in bucuresti, la casuta noastra, la el pe care il iubeam si de care imi fusese un dor de nedescris. Stiam ca viata noastra in doi va continua ca si pana atunci: dragoste, incredere, suport, etc. Doar ca nu a fost asa. Desi la telefon parea ca nimic nu s-a schimbat, knd m-am intors in toamna, lucrurile au luat o intorsatura neasteptata.

L=am simtit mai putin implicat in relatie, nu la fel de apropiat de mine, prinsese gustul iesirilor(mai ales nocturne), aparusera fel de fel de prieteni in viata lui si cel mai dureros din toate, ce a dus si la despartirea dintre noi, nu mai facea dragoste cu mine. Nu mai putea. Asta m-a durut cel mai tare. Pentru ca noi avuseseram o viata sexuala perfecta pana atunci ori tot ce traiam in acel moment erau doar incercari jenante si esuate de a stabili contactul. Eu sunt o femeie frumoasa, arat bine, multi barbati ma abordeaza iar faptul ca tocmai pe barbatul meu nu il mai atrag, a fost si este un cosmar pentru mine.

In acest context, relatia dintre noi s-a degradat la un mod greu de definit. Desi la inceput am avut rabdare si mi-am pastrat calmul, am ajuns sa fac aproape imposibil traiul sub acelasi acoperis cu mine: interminabile scene, isterii, reprosuri, jigniri, vorbe aruncate aiurea. Pe parcursul catorva luni, situatia s-a agravat. El nu mai contenea cu iesirile, eu cu circul, sex nicicum, etc. Am discutat, nu intelegeam niciunul ce se intampla, doar ne indepartam pe zi ce trecea. Mi-a spus ca nu a avut pe nimeni cat am fost plecata si k nu e vorba de nimeni in viata lui, dar e satul pt k eu nu am incredere in el orice mi-ar spune. In proportie de 80% il cred. Pt k e genul de om cu capul pe umeri care mi-ar fi dat papucii sigur dak se incurca cu cineva. E un principiu vechi de al lui despre care am discutat in nenumarate randuri.

M-am enervat intr-o seara in care a lipsit de acasa (cica cu baietii) si i=am spus ca ne despartim pe veci. Se face un an. De atunci a inceput cosmarul meu. Am gresit enorm. Sub acelasi acoperis, zi de zi, eu plangeam obsesiv, tipam, invinuiam, jigneam, imi ieseam din minti, nu mai aveam control asupra mea, nu mai ieseam din depresie, l-am terminat psihic, zilele, noptile. Efectiv nu intelegeam knd a disparut relatia aia frumoasa, dragostea aia inefabila, tot. Nu intelegeam de ce. Doar pt k am lipsit doua luni? Sufeream enorm, el nici nu vroia sa auda de impacare cu o persoana ca aia care ajunsesem si care ii facea viata un calvar.

Ne-am iubit extraordinar si ne doream k intr-un viitor sa ne casatorim. M-am atasat f mult de el pt k ceea ce traiam cu el se numea pentru mine familie, in conditiile in care eu nu am avut asa ceva, copilaria mea a fost una trista. Era omul care ma dorea din suflet, care avea grija de mine si langa care cunoasteam ce e aia dragostea, caldura si implinirea. Am trait cu crizele mele, in aceasi casa, de pe la inceputul iernii pana in primavara, cand si-a cumparat o garsoniera si a plecat. Spre final, desi nu ne impacaseram, lucrurile se mai ameliorasera, cu toate ca eu in continuare mai aveam iesiri. Reprosuri si suspiciuni in special, plus nelipsitele plansete.

Au fost momente in care am fost mai apropiati, exista fapte care arata ca sunt in continuare sentimente si de o parte si de alta, la principalele evenimente din vietile noastre suntem impreuna ca si cum am avea o relatie, ne-am mai sarutat, tinut de mana, in brate, etc. Dar nici pana azi nu am mai facut dragoste. E un gol in sufletele noastre, parca nici nu mai putem s-o luam de la capat, e prea mult, suntem prea raniti, s-au spus o tona de cuvinte iar faptul ca el nu a mai vrut sa se impace cu mine si a fost atat de rece e ceva ce eu nu pot ierta. S-a schimbat mult, locul de munca si colectivul au contribuit la asta si simt ca a uitat de mine. Aveam un loc in sufletul lui care parca nu mai e al meu. Nu zic k e al altcuiva, doar k nu mai e al meu. Am tot iertat, am suferit groaznic si sper sa nu mai traiesc niciodata o drama ca asta. M-a macinat pana la boala, eu nu mai sunt om din cauza problemelor pe care le-am avut cu el.

M-a schimbat definitiv experienta asta deoarece socul a fost prea mare. In prezent suntem....nu stiu cum suntem. Eu am luat decizia zilele astea de a renunta la tot. Nu mai pot astepta impacarea cu el. Ne vedem rar, vorbim rar iar sufletul meu e distrus. Il doresc din suflet si nu as mai face niciodata greselile pe care le-am facut. Il iubesc mai mult decat ar putea cineva intelege. Nu e lumesc ce simt eu. Dar nu mai pot!!! Il simt ca nu m-ar lasa. Tine la mine si e grea si pentru el situatia asta. Mereu a invocat starea mea deplorabila din timpul asta. Mi-a spus ca am fi fost bine acum daca eu nu ma injoseam cum am facut-o. Stiu ca are dreptate, o femeie nu trebuie sa reactioneze asa dupa o despartire dar nu m-am mai putut stapani.

E posibil sa am nevoie de ajutorul unui specialist pentru ca nu au fost normale manifestarile mele din perioada asta. Au fost dati cand am vrut sa ma sinucid, situatii care l-au dezgustat si mai tare. Totusi in continuare e alaturi de mine si tinem legatura. Nu suntem nici impreuna dar nici amici. E f ciudata starea actuala a lucrurilor. Mi-e frica ca nu am sa gasesc pe altcineva asa dupa sufletul meu, cum a fost el.

Mi-ar parea rau sa arunc patru ani la cos. Ma intreb daca se mai poate face ceva si ce anume. Nu mai stiu ce sa zic, mi-e foarte foarte greu. Sper ca ati avut rabdare sa cititi.

Va rog din suflet dati-mi un sfat! Nu stiu daca ati fost in situatia mea, dar conteaza enorm o parere.