Imi este frica tot timpul ca as putea muri

Salut

si eu am trecut prin aceleasi stari dupa ce, acum 2 ani aproape, mi-a murit bunicul.

Initial, nu am vrut sa sufar, nu am vrut sa-mi permit sa sufar prea tare, nu am vrut ca acest eveniment sa ma destabilizeze pt ca...mi-era teama ca nu voi putea face fata suferintei provocate de pierderea unei persoane atat de dragi ; voiam ca viata mea sa continue exact asa cum fusese si pana atunci; intr-un cuvant, mi-am inabusit sentimentele.

Acum, privind in urma, imi dau seama ca a fost o mare greseala,ca trebuia sa-mi dau frau liber lacrimilor si sa simt tristete, sa trec prin acea paleta de sentimente "negative" (care de fapt nu sunt negative, tristetea spre ex este un sentiment care ne ajuta sa ne adaptam la un eveniment, la o situatie mai putin placuta, cum a fost moartea bunicului tau, sa o integram in prezent; nu sa o anulam , nu sa ne debarasam de ea, ci sa o integram in viata noastra actuala)

Apropo de moarte, celebrul psihoterapeut Irvin Yalom spune in cartea lui, "Calaul dragostei", ca doua dintre marile frici ale omului sunt : frica de moarte (care vine din faptul ca nu stim cum sa o abordam, ca ni se pare ceva extrem de dureros, si tocmai din cauza asta nu stim sa ne adaptam - daca se poate spune "sa ne adaptam" - ideii ca toti vom muri, niciunul nu scapa ; a 2a idee pe care el o pomeneste, un fel de adevar de netagaduit, este faptul ca viata nu are nici un scop sau final precis (de aia de punem intrebari de genul : "de ce a trebuit sa moara/ sa se imbolnaveasca X? saracul, nu o merita" etc. )

Ideea asta referitoare la moarte e strans legata de ideea de neprevazut, de faptul ca noi, oamenii (unii intr-o masura mai mare, altii intr-o masura mai mica), suntem terifiati de nou, de 'surpriza' - in sens negativ, de lucruri care se pot intampla si pe care nu le putem prevede sub nicio forma.

Poate de aici ti-a aparut si tie disconfortul, anxietatea, temerea ; dupa ce bunicul meu a murit, cateva luni bune, eu am trait niste episoade psihotice terifiante :mi-era frica de oameni, mi-era frica sa trec prin multimi de oameni, imi imaginam ca ma va ataca cineva, ca va scoate cutitul sa ma omoare, etc. Totul legat de moarte: mi-era frica de moarte.

Timpul a trecut, eu mi-am revenit, sunt mai linistita, mai stapana pe viata mea acum; daca as fi avut finante la momentul respectiv poate as fi apelat la un psiholog, dar asa a trebuit sa lupt cu mine, sa mi schimb putin perceptia asupra realitatii si sa accept ca am pierdut o persoana draga, care nu se va mai intoarce niciodata .

Sa accept ca oamenii mor, cateodata din motive prostesti, alteori de batranete, durere, etc.

Nu stiu cat de mult te pot ajuta vorbele mele, nu-ti dau niciun sfat, doar poate ce crezi tu ca te poate "inspira", ajuta intr-o oarecare masura din ce am scris pana acum. Vorbeste cuiva despre suferinta ta, iar daca nu ai pe nimeni, du-te macar la o singura sedinta de terapie, te va ajuta, te va face sa vezi padurea, si nu copacii