Iubitul meu are doua personalitati

Nu stiu daca mai citeste cineva pe aici ...nu stiu ce decizie ai luat pana la urma,dar de 2 ani trec prin aceeasi situatie si nu stiu cum sa mai porcedez....simt nevoia sa renunt,pentru ca nu am prioritate in viata lui,deoarece exista maam care:

" ea m-a nascut,ea s-a chinut cu mine,trebuie sa raman cu ea cand are nevoie de mine...." iar eu simt ca nu m ai pot,nu mai rezist.

Imi mistuie sufletul in fiecare zi,fara niciun rost.Nu este si nu va fi niciodata al meu...cred,simt!

Il iubesc enorm ,am rezistat 2 ani asa ,dar simt k se duce totul de rapa in fiecare zi...

grea mai e viata cu soacra..niste egoiste imputite (nu ma refer la toate)

Pot spune ca si eu trec printr-o situatie asemanatoare, doar ca eu am luat decizia de a ma casatori cu prietenul meu. Nu stiu daca a fost decizia cea mai buna, stau si ma intreb si acum cum o sa arate viitorul...

Situatia e cam asa: suntem impreuna de 10 ani, de la o varsta destul de frageda. Inca dinainte de a ne cunoaste noi ai lui aveau un "plan de familie" pentru care a insistat in special mama lui: construirea unei case pentru toata familia, plan catre care s-au canalizat cam toate resursele financiare economisite de-a lungul timpului scurs de atunci. Toate deciziile legate de acest subiect au fost luate de ei. Astfel ca pana in prezent noi, desi muncim de cativa ani buni, nu locuim separat, ca o familie. Am avut o tentativa de a pune piciorul in prag acum vreo 2 ani si eram hotarata sa ne despartim. Insa la propunerea lui de a ne muta impreuna in chirie am cedat...La 6 luni dupa plecarea de acasa, tatal lui a decedat si ne-am mutat inapoi pentru a fi aproape de mama lui (desi el mai are o sora). In tot acest timp casa a fost proiectata, s-au obtinut toate avizele necesare constructiei iar acum este aproape de a fi inchisa... Insa eu ma simt la capatul rabdarii, am caderi nervoase cam in fiecare saptamana si simt ca nu am niciun sprijin pentru a imi fi mai usor. In casa ma izolez de restul familiei pentru a face fata situatiei, iar daca ceva in comportamentul soacrei sau al cumnatei ma nemultumeste, nu gasesc intelegere la sotul meu. Ma simt foarte singura de multe ori. Iar relatia noastra a fost afectata, nu mai este asa armonioasa ca acum ceva timp, certurile sunt destul de frecvente, insa din cand in cand avem parte si de momente care imi spun ca trebuie sa mai rezist putin.

Ideea este ca orice sfaturi ai primi, tot tu stii ce este cel mai bine pentru tine. Mai ales ca persoanele care nu trec printr-o astfel de experienta nu pot intelege modul in care aceasta te afecteaza. Daca tu consideri ca ti-ar fi mai bine alaturi de prietenul tau decat fara el...atunci asa trebuie sa fie. (Daca ai posibilitatea, incearca sa sugerezi la trasarea planurilor pentru locuinta voastra ca ar fi mai bine ca spatiile pentru locuit sa fie cat de cat independente, pentru ca veti fi in fond doua familii si veti avea nevoie de intimitate). Stiu ca nu este usor, sper sa gasesti metode de a trece peste aceasta trasatura a personalitatii lui mai bune decat ale mele. Eu sper ca in timp sa se mai estompeze.

Singurul motiv pentru care inca rezist (desi ideea ca voi sta cu soacra si atunci cand vom fi la casa noastra nu ma incanta deloc) este faptul ca sper ca atunci cand vom avea spatiul nostru lucrurile sa se schimbe putin, sa devina mai implicat in activitatile noastre de familie si sa se desprinda putin de cele programate de mama sa.

Iti doresc multa putere de lupta si mai ales rabdare, mi se pare foarte importanta pentru a rezista intr-o situatie de genul asta!

Daca tu consideri ca te mai pot ajuta cu vreun sfat, vreo parere sau incurajare, iti stau la dispozitie.

Nu pot sa-ti dau o solutie, dar pot sa-ti spun ca te inteleg perfect pentru ca am trecut prin ceva asemanator. Era, cum spui si tu, un om foarte destept, sociabil, placut, parea omul langa care sa poti construi o viata frumoasa. Dar... mama lui era cea mai importanta persoana din viata lui, dorintele si nevoile ei erau lege pentru el. Si asta n-ar fi fost asa de grav daca mama lui n-ar fi fost o persoana care sa ceara totul de la el. Practic eu nu aveam loc in relatia dintre ei, ma simteam in plus, de parca as fi furat din timpul lor, din viata lor. La fel ca si tine am sperat ca va intelege si am tot asteptat... N-am putut sa ma casatoresc cu el pentru ca simteam ca n-am sa pot trai in umbra mamei lui. Nu-i ceream s-o abandoneze, as fi vrut sa avem fiecare locul nostru: ea de mama eu de sotie. Dar nu se putea pentru ca ea dorea totul, iar el, desi realiza undeva in sufletul lui ca nu e bine cum procedeaza, considera ca i se cuvine totul pentru ca il sustinuse in facultate singura, fusese alaturi de el atunci cand era bolnav, etc. Lucruri pe care cam toti parintii le fac fara sa astepte sa le dedicam viata in intregime.
Ca sa o scurtez, intr-un final am realizat ca nu se va schimba nimic niciodata si am renuntat. Bineinteles ca a venit si m-a rugat, dupa care a incercat sa impuna, dar am fost hotarata si nu regret. Astazi sunt casatorita si, cu toate ca avem si noi problemele noastre ca orice cuplu, am reusit sa gasim un echilibru al nostru, o viata a noastra. Parintii ii iubim, ii vizitam, ii ajutam, dar deciziile pentru viata noastra le luam noi doi.
Cam asta ar fi.
Ti-am povestit foarte pe scurt, sper ca sfatul il intelegi singura.
Faptul ca rezisti de 3 ani intr-o astfel de relatie imi spune mie ca esti un om deosebit, cald, intelegator si iubitor. Sper sa ai o viata pe masura sufletului tau, dar depinde doar de tine.