?Buna ziua
Acum 1 an si jumatate mi-am pierdut tatal, pierdere dupa care inca nu pot sa-mi revin cu toate ca am o varsta, sunt trecuta de 40 de ani, deci se presupune ca ar trebui sa accept lucrurile care se intampla mai usor decat un copil sau un tanar.Mi-am pierdut si mama cand aveam 19 ani dar pierderea tatalui a fost mai greu de acceptat.
Nu pot sa accept faptul ca nu am realizat ca va muri, desi a stat o luna la pat, eu tot speram sa-si revina. Nu stiu cum sa invat sa merg mai departe, si sa accept ca totusi boala lui de inima era grava si nu se putea face prea mult pentru el.
Ma macin sufleteste si caut raspunsuri, desfac firul in patru rememorand ultimele zile ale lui si incerc sa accept faptul ca nu-l voi mai vedea asteptandu-ma acasa cum facea deobicei. Il visez in mod constant, il visez ca isi revine si se face bine, iar in alte dati il visez ca moare din nou.
Dati-mi va rog un sfat, cum as putea sa merg mai departe cu durerea pe care o resimt zi de zi.
Multumesc.
Ceea ce simti este firesc, este dificil sa acceptam ca persoane dragi noua nu mai sunt sunt langa noi insa asta nu inseamna ca nu mai exista pentru noi.
Poti sa te centrezi mai mult pe ceea ce-ti aduce tie satisfactii: profesie, poti apela la cei apropiati macar pentru a petrece o parte din timp si a impartasi cu ei ceea ce simti.
Daca simti ca ai nevoie de suport poti apela la un psihoterapeut.
Claudia Ciuculin
psiholog
pierdere
cateva sedinte de psihoterapie nu te pot ajuta. inseamna ca iti trebuie mai multe, nu doar cateva,dar la care sa participi cu toata fiinta ta, nu doar sa fii prezenta. psihoterapeut nu inseamna vrajitor ci specialist, lasa-i timp sa te cunoasca si ajuta-l in acest demers pentru a te putea ajuta. in afara tatalui tau, care a plecat intr-o lume mai buna, nu crezi ca au mai ramas in jurul tau si alte persoane( familie,prieteni) care au mai multa nevoie de tine?
Nimic nu ma ajuta
Buna ziua,
Va multumesc pentru raspuns. Din pacate nu ma ajuta nimic, nu mai sunt atrasa nici de job, fac totul mecanic de asta fac si greseli multe, sotul nu prea intelege zbuciumul meu sufletesc, crede ca exagerez cu suferinta, imi zice ca a trecut destul timp si ar fi trebuit sa revin la normal dar nu pot din pacate.Am fost si la psihiatru si am inceput cu tratament cu anxiar,vreo luna de zile, am facut si cateva sedinte de psihoterapie, dar prea mult nu m-a ajutat. Ma invinovatesc ca nu am putut sa stau mai mult pe langa el, intrucat in acea perioada nu puteam sa lipsesc deloc de la servici si asta m-a stresat f.tare, nu stiam cum sa fug mai repede acasa dupa ce terminam programul, ma gandisem la un moment dat chiar sa imi las serviciul pentru a sta cu el si chiar as fi facut acest lucru daca mai ar fi trait.Chiar ma gandesc ca nu mai vad viata asa cum o vedeam inainte, nu mai imi fac placere nici plecatul in concediu, nici un lucru nou pe care il cumpar, a devenit totul fara importanta, chiar si viata asta amarata si plina de durere.Numai cine pierde un parinte de care era f.apropiat ma intelege, tata a fost pt mine ajutorul meu si cel care intotdeauna avea o vorba buna pt mine.Nu am apucat sa-i multumesc pentru cate a facut pentru mmine si-i voi ramane recunoscatoare pentru afectiunea sa pe care ne-a daruit-o noua copiilor lui.
pierdere parinte
ati putea sa va interesati, sa cautati un grup de suport in orasul dumneavoastra, sa interactionati cu alti oameni care au suferit o astfel de pierdere, caci spuneti ca doar astfel de oameni ar putea sa va inteleaga..poate chiar o comunitate online, exista si pe acest site posibilitatea de a intra pe chat
apoi..inteleg ca sunt multe lucruri pe care ati vrea sa le spuneti tatalui dumneavoastra..puteti sa faceti asta si acum, poate intr-o scrisoare in care sa ii spuneti tot ce ati vrea sa ii spuneti lasata la mormantul sau. cred ca si tatal dumneavoastra a fost recunoscotor pentru toata afectiunea pe care a primit-o (si inca o primeste) de la copiii sai, uneori nu e nevoie de cuvinte sau de fapte pentru a primii sau a da afectiune
Post new comment