Sa nu pot trece peste pragul de simpla prietenie?

Vreau sa va expun pe scurt o situatie din care nu gasesc iesire.
Sunt divortata de 10 ani, am o fiica de 18 ani si locuim impreuna cu mama mea. In decembrie 2009, am cunoscut un barbat cu care am legat in timp o prietenie foarte stransa.

El nu este din orasul nostru, viata l-a adus cu jobul aici. L-am invitat mereu la noi in casa, incercand sa fim ospitalieri cu cineva care era singur, necunoscand pe nimeni in oras si care nu avea cele mai bune conditii de trai, fiind cazat la un hotel, fiind si un tip placut, manierat, elegant, spiritual, atent, agreabil, si care stie sa poarte o conversatie, fiind poate putin cam sensibil pentru un barbat. Toate prietenele mele si mama chiar, l-au "adoptat" repede facandu-le o impresie foarte buna, ca si mie de altfel.

E genul de barbat cu care nu iti este rusine sa te afisezi in cercul de prieteni/prietene si langa care te poti simti mandra ca femeie. Ce mi se intampla acum, a plecat de la aceasta prietenie sincera care s-a legat in ultimele luni de zile. Povestindu-ne viata, amandoi am realizat ca avem experiente comune in trecut, fiind "loviti" de partenerii de viata, in urma cu foarte mult timp. Ne sunam zilnic, de cate trei-patru ori pe zi, eu pe el, el pe mine, imi mai trimitea cate un mesaj dragut, o gluma, un salut, iar seara ne intalneam, aproape zilnic.

De fiecare data cand sosea la noi, nu venea cu mana goala, avand fie cate o atentie pentru fiecare membru din casa, fie o cutie de bomboane, un suc, o ciocolata etc. L-am invitat si la petrecerile noastre, integrandu-l printre prieteni/prietene. Mereu a facut cate ceva pentru noi, lucruri marunte aparent, dar care de regula fac parte din acele dovezi ale faptului ca o persoana are sentimente pentru tine si care nu cred ca are sens sa le enumar atat timp cat eu le-am constientizat ca au fost in ajutorul si spre folosul familiei mele si al meu personal.

Am considerat toate acele manifestari ale sale vis a vis de persoana mea si de familia mea ca fiind rezultatul unei prietenii stranse si a faptului ca empatizam, ca avem o comunicare foarte buna. Pana intr-o zi in care, pe neasteptate, la finalul unei intalniri, cand ne-am despartit, m-a luat prin surprindere, sarutandu-ma. M-am blocat, intimidat si nu am stiut cum sa reactionez, neraspunzandu-i.

Am continuat sa ne intalnim in zilele urmatoare si i-am raspuns sarutarilor si imbratisarilor pentru ca simteam ceva, dar nu stiu ce. Ma simteam bine in prezenta sa si m-am simtit iubita cu adevarat dupa multi ani, desi nu duc lipsa de "propuneri" la care nu am raspuns niciodata. Dupa aproape zece zile sau mai putin, ceva s-a intamplat cu mine si m-am blocat. Nu i-am mai putut raspunde sentimentelor sale desi el mi-a spus ca are intentii serioase cu mine.

Nu este vina lui, nu am nimic ce sa ii reprosez, m-a ajutat de foarte multe ori, sprijinindu-ma in foarte multe ocazii, s-a comportat ireprosabil, stiu asta, dar nu imi explic de ce m-am blocat. Sa nu pot trece peste pragul de simpla prietenie? Sau poate pentru faptul ca l-am vazut pana atunci doar ca pe un prieten si am fost luata pe nepregatite?

Am incercat sa raresc intalnirile noastre, incercand sa imi explic blocajul, incercand sa vad ce se intampla cu mine, insa am vazut ca sufera si mai ales am vazut ca e gata sa sacrifice totul pentru mine.

I-am explicat si lui ce v-am relatat si i-am precizat ca nu sunt indragostita de el, si a spus ca nu vrea sa ma grabeasca, insa vrea ca eu sa stiu ca este indragostit de mine si ca are intentii serioase, ca s-a atasat de familia mea, ca vrea sa faca un camin cu mine, sa ne refacem viata, sa ma faca fericita. Este un barbat fara obligatii, de aceeasi varsta ca si mine, si culmea este ca din punct de vedere comportamental este opusul a ceea ce am avut in prima casnicie, adica este exact ceea ce imi doream si nu primeam.

Mi-a spus ca daca doresc, putem inceta a ne vedea, a ne telefona, pentru ca eu sa imi pot defini exact starea mea, sentimentele mele. Chiar si asa, spunandu-i ca nu este o solutie eficienta intotdeauna, am continuat sa il sun zilnic, insa am rarit intalnirile. Simt ca nu exista acea chimie dintre noi necesara unei relatii de iubire, nu exista clicul, desi mi-l doresc.

Simt ca nu mai pot face nici un pas si intre timp, comunicarea noastra care era excelenta, acum sufera, s-a blocat, parca am terminat toate subiectele posibile de pe Terra, ba mai mult, cand ne mai intalnim, simtim amandoi o stare de tensiune, probabil din cauza lipsei de comunicare in problema noastra, a gandurilor negative. Am incercat sa il evit mereu desi imi este greu pentru ca stiu ca sufera, insa nici nu pot face ceva din mila. Ma chinuie aceste ganduri si situatia in sine, am ajuns sa nu ma mai pot odihni.

In continuare insa, el imi face mici bucurii, atentii, oridecate ori are ocazia, sau cand ne intalnim. Stiu ca o face din suflet pentru ca are un suflet larg, deschis si nu o face pentru a ma cumpara sau a-mi cumpara iubirea.

Nu vreau sa iau o hotarare de care sa imi para rau mai tarziu dar nici nu stiu cum sa procedez ca sa fie bine pentru amandoi, fara ca vreunul dintre noi doi sa sufere. Pur si simplu nu stiu ce se intampla cu mine.

Eu sunt putin egoista ca orice femeie si am fost si rautacioasa cu el, desi nu merita acest lucru, insa la bunatatea lui, ma simt obligata cumva sa raspund cu bunatate, si nici nu as putea sa ii spun ca inima imi spune ca o eventuala relatie ar insemna un esec, desi el imi spune sa ne acordam o sansa, sa incercam.
Cum m-as putea apropia de el, cum mi-as putea alunga temerile fata de un nou inceput, cum as putea sa ma redeschid fata de el?
Cum l-as putea face sa inteleaga ca imi pasa de el ca si prieten dar ca deocamdata nu pot mai mult?

In situatia mea sunt cu siguranta mult mai multe femei, dar poate ca trecutul nostru dureros, experienta trista si-a pus amprenta pe comportamentul actual si amplifica temerile noastre in ceea ce priveste viitorul, in ceea ce priveste un nou inceput.

Va rog sa ma sfatuiti, sau ce considerati ca ar trebui sa fac. Sa incerc sa ma apropii de el si daca da, cum? Sau sa ii explic ca efectiv nu pot avea o relatie in care el da totul iar eu nu pot raspunde pe masura asteptarilor sale?

Sa incerc o relatie chiar daca nu simt nimic pentru el decat simpatie? E indeajuns pentru inceputul unei relatii faptul ca doar imi place ca persoana dar fara a exista "clicul"?
Multumesc anticipat pentru un raspuns.

Este foarte bine ca ai discutat ceea ce simti cu cel care este alaturi de tine.

Ca si feedback daca vrei, vorbesti initial despre un inceput viu, cu intalniri deschise si productive, il descrii ca pe barbatul care-ti ofera ceea ce ai nevoie apoi vorbesti despre temeri ale unui nou inceput si un blocaj. Catre sfarsit reduci la incertitudinea de a intra intr-o relatie din simpatie..... Ma intreb si te invit sa te intrebi oare ce simti exact cand se intalmpla "blocajul" cum ii spui tu, de ce anume iti aminteste? Cerceteaza ce anume te face sa traiesti? Poate ca este nevoie sa privesti bolcajul acesta....

Cat despre raspunsul cerut...nimeni cu exceptia ta nu stie ce este mai bine. Poti sa ceri ajutorul unui specialist care sa te insoteasca in aflarea raspunsului.

Pe de alta parte nu stiu sa se fi facut studii pe necesitatea prezentei click-ului intr-o relatie. Suntem diferiti si relatiile sunt diferite!
Claudia Ciuculin
psiholog

Alte raspunsuri date de Claudia Ciuculin