?Buna ziua. De pe la varsta de 8 ani am niste crize foarte severe. Initial tineau 10 secunde, timp in care eu nu mi cunosteam pe nimeni, eram atemporal si aspatial, inima imi batea foarte tare....prima criza a pornit de la o ntrebare a mea pe mi-am pus-o si nu am putut primi raspuns (existentiala - am mers prea departe cu gandul)...
De atunci, crizele s-au inmultit si am ajuns acum la 24 de ani sa nu ma cunosc, sa traiesc intr-o teama continua, sa nu imi cunosc uneori parintii, sa nu inteleg de ce traiesc si ce sunt. Nu am mers la medic niciodata si abia acum i-am spus mamei de problema. Ce ma fac? Ce boala am?
Multumesc.
Informatiile pe care ni le furnizezi sunt putine; vorbesti de pilda de "crizele foarte severe" dar nu ne spui despre ele decat ca durau circa 10 secunde in care nu cunosteai pe nimeni.
Banuiesc totusi ca nu este vorba de nici o boala cum presupui tu ci doar de "intrebari existentiale" la care nu ai gasit raspuns.
Majoritatea oamenilor traiesc si mor fara a gasi vreun raspuns la aceste intrebari si - ceea ce este trist - fara a se gandi la ele. Sunt insa unii oameni - asa cum probabil esti si tu - la care pornirea aceasta metafizica, de a gasi sensul vietii si al exitentei, este foarte puternica si, aceasta pornire cere neaparat un raspuns. E o pornire care nu poate fi ignorata si creaza permanente nelinisti.
Accepta aceste nelinisti ca pe o componenta (interesanta si chiar fascinanta) a existentei tale si continua sa mergi pe drumul tau... Toti trecem prin asa ceva in tineretea noastra. 
Daca vei constata ca totusi nu reusesti sa-ti accepti "crizele" cum le spui tu, poti apela la un terapeut specializat in probleme existentiale.
Nu cred insa ca suferi de nici o boala. Fii linistit! 
Succes!
PS Poate ar putea sa te ajute doua carti: "Romanul adolescentului miop" de Eliade si "Amintiri, vise, reflectii" de Carl Gustav Jung
Ce sa ma fac? La medic mi-e
Ce sa ma fac? La medic mi-e cam teama sa merg. Am sa-mi revin vreodata? Aseara nu am putut sa dorm, parca nu eram eu.
teama
stii cum e..de ce ti-e frica nu scapi
si de multe ori chiar e bine ca nu scapi..e si teama buna la ceva, uneori ne arata de ce sa ne ferim, alteori ne arata exact ce avem nevoie..
in perioadele dificile din viata, orice ajutor e binevenit..cred ca daca exista posibilitatea ca acel ajutor sa vina din mai multe parti (medic, psihiatru, psihoterapeut, familie etc) e cu atat mai bine sa-l cauti, sa-l soliciti
Si eu am probleme in privinta socializarii
Buna ziua. Si eu va rog sa mai dati un raspuns. Ma intereseaza subiectul. Si eu am probleme in privinta socializarii - pe care mi le explic prin tipul de personalitate pe care il am. Si eu am avut momente foarte dificile (urmate de intrebari existentiale), incadrate medical ca sindrom afectiv bipolar.
Mi s-a sugerat (si apreciez ca pe buna dreptate) ca eu sunt in masura sa-mi rezolv problemele, cu sensul ca e necesar sa-mi doresc asta. Nu pot spune ca am revenit la situatia initiala, dar am iesit din criza.
Acum, cel mai mult ma supara lipsa de determinare si de hotarare - sechele, probabil. Cu increderea in ceilalti n-am stat niciodata bine...
Nu vreau sa-mi dau cu parerea pentru cazul prezentat mai sus, dar simptomele imi par (macar partial) cunoscute.
Va rog sa mai riscati un raspuns
Multumesc
Re.
Va multumesc mult pentru raspuns. In copilarie nu era o problema foarte mare deoarece crizele durau fosrte putin si erau rare. La 14 ani am mers la bisrica si acolo m-am simtit in siguranta. Am urmat un liceu teoretic si apoi am absolvit Teologia. La doi ani dupa absolvire crizele s-au inmultit si au inceput sa lase urme.
Din primavara, dupa ultima criza simt ca m-am "deconectat" de la realitate, ca nu mai pot reveni cu picioarele pe pamant, nu am liniste nicaieri, nici macar in biserica, pentru ca imi urmaresc toate gesturile, nu ma recunosc, nu ma cunosc, e o senzatie groaznica.
Intre timp, aveam momente in care nu-mi cunosteam parintii, prietenii. Acum traiesc ca o leguma si nu pot face nimic, nu pot socializa, nu mai ies din casa, nu mai pot conduce masina. Eu cred ca e schizofrenie.
Mi-am pierdut increderea in toti, si mai grav este ca nu mai am speranta ca imi voi reveni. Nu vorbesc aiurea si nu vad lucruri dar nu cred ca mai este mult pana acolo. Toata ziua stau in pat dar si acolo imi este rau uneori. Ce trebuie sa fac?
Post new comment