Ce este in neregula cu mine?

?Acum doi ani m-am casatorit si mi-am urmat sotul (roman) in tara unde lucra.Relatia a fost dificila de la inceput (insa le-am pus pe seama faptului ca muncea extrem de mult si ca avea probleme stresante la job), ulterior insa am descoperit ca fusesem mintita de n ori (tocmai el care imi spusese de nenumarate ori ca doar adevarul te elibereaza si ca e cel mai important intr-o relatie) astfel incat increderea, atat de importanta, a disparut foarte rapid.

Intotdeauna hotararile le-a luat singur (pretexul fiind ca eu sunt inca noua acolo),incercarile de a discuta se sfarseau cu certuri si jigniri grave.Putine au fost momente frumoase cu adevarat, pentru ca pentru el intaietate au avut mereu "ceilalti".

Ex-sotul meu a crescut doar de mama, o mama agresiva care l-a privat de orice urma de afectiune.A avut o copilarie urata, presarata cu multe batai si vorbe urate.Se pare ca asta si-a pus amprenta destul de urat asupra evolutiei lui ulterioare: desi profesional a ajuns extrem de sus (intr-unul dintre cele mai competetitive domenii) emotional uneori aveam impresia ca e un copil, imi spunea ca trebuie sa fiu ca o "mama intelegatoare si blanda" pentru el, sa ii accept orice, exact ca o mama.Iar asta parca imi anula nevoile mele de "sotie", cu atat mai mult cu cat el nu era deloc o persoana intelegatoare, calma, iubitoare..

E un om cu care am comunicat greu.S-au adaugat minciuni multe, multa violenta verbala..multe "prietene online" pentru care avea intodeauna timp.Un individualism excesiv dublat de un temperament coleric, gata sa riposteze la orice, sa critice, sa castige oricum, prin orice mijloace (multa agresivitate verbala) doar de dragul de a casiga.

Si totusi am incercat sa il inteleg si in conditiile astea, de dragul inteligentei lui, mult peste medie, a efortului supraomenesc depus permanent de a fi tot mai sus, pentru anumite calitati pe care stiam ca le are.Si constienta fiind ca are nevoie de cineva care sa ii ofere afectiune, si ca in timp cu rabdare, relatia va functiona.Si ca va fi bine si pace si in sufletul lui.

Nu o data am incercat sa ma desprind,(obosita de prea multele jigniri aruncate cu zambetul pe buze, slabita fizic,).L-am vazut plangand, daramat si m-am intors, sperand ca "acum" va fi altfel -fara minciuni, acele vesnice minciuni care mi-au rupt sufletul, fara cuvinte urate.L-am privit cand ma acuza ca seman cu mama lui, acea "mama care i-a facut doar rau, m-a facut sa ma simt vinovata iar si iar, lipsita de incredere in mine; nu l-am auzit vreodata sa imi spuna ceva pozitiv, ceva din suflet, pentru ca, spunea el, "mi-as lua-o in cap".In felul lui a luptat sa nu piarda dar ajunsa acolo sau intoarsa din drum, nimic nu se schimba in comportament.

Acum mai bine de doua luni am plecat, ingrijorata de cat de tare slabisem si cat de incordata ma simteam; de data asta nu a mai insistat sa ma intorc.M-am regasit goala sufleteste, intrebandu-ma iar si iar unde am gresit, gandindu-ma la toate acele cuvinte urate ce mi-au fost aruncate, invinovatindu-ma la randu-mi, pentru tot ce i-am spus, pentru tot ce NU am reusit sa fac pentru ca relatia sa functioneze.

Ma simt lipsita de orice putere, privesc spre viitor si nu reuasesc sa vad nimic pozitiv, parca sufleteste sunt moarta.Am incercat sa pastrez legatura cu el, in ideea de a ne rezolva actele de divort (semnate de mine si pe care el trebuie sa le depuna)si in speranta ca, macar acum, putem comunica altfel, odata hotarati sa ne vedem fiecare in parte, de drumul lui.De fiecare data m-am simtit mai indepartata, mai invinovatita de "ce i-am facut".

Cum pot sa trec peste tot, cum pot (oare voi mai putea vreodata?) sa am un dialog coeret cu el? de ce refuzul acesta de a rezolva povestea cu actele?

De ce mai ales, nu imi pot alunga anumite pareri de rau, sentimentul ca nu am facut tot ca relatia sa mearga?de ce inca imi pasa de cum ii e? Oare exista o parte masochista in mine de vad iubirea "asa"?

Am intels in timp ca nu va fi altfel, pentru ca primii lui ani din viata au fost dominati de imaginea negativa a mamei lui; totusi ma macina gandul ca nu am putut sa ii dovedesc ca eu pot fi altfel ( eu stiu ca sunt altfel dar se pare ca nu l-am convins).De ce inca ma dor cuvintele pe care mi le arunca?Imi spunea uneori ca asa este el la nervi (respectiv jigneste f mult, in ideea de a detine controlul, zic eu) dar asta poate fi o scuza?

Am sperat ca ma voi simti mult mai eliberata plecand, nu a fost asa, ranile au ramas inca adanci; sufletul e gol.In plus lupta asta stupida pentru a depune actele de divort, la ce foloseste? de ce refuza?nu e mai bine sa rupem definitiv odata legatura?pantru ca ma apasa, si vreau ca totul sa fie rezolvat, sa scap de senzatia ca sunt "legata" (nu, nu e vorba de o perioada de renegociere, mi-a spus deja ca are pe altcineva).

Nu ii inteleg atitudinea si incapatanarea; divorul acolo e simplu, dupa ce sunt depuse actele, urmeaza doar sentinta, asadar absolut nimic complicat..(nu am cerificatul - nu mi-a permis sa il iau, asadar juridic nu pot face nimic aici)

Ce sa fac sa merg mai departe? ce e in neregula si cu mine?am asteptari prea mari dupa o perioada prea mica de timp?Ceva in mine parca refuza sa accepte ideea asta de divort; cum sa fac sa depasesc mai usor momentul?ma simt extrem de pierduta si dezamagita de mine.

Anterior am mai avut doua relatii frumoase, normale, de care am fugit..de teama, am tot tinut un fel de garda sus si am sfarsit intr-o relatie care mi-a adus multa durere si in care nu am fost eu, EU cea calma, iubitoare, intelegatoare, plina de energie, zambareata, asa cum ma cunosc cei ce ma stiu de mai bine de jumatate de viata (am 32 de ani).

Multumesc frumos si scuzati "derapajele" de exprimare!